Cuibul, ca tot ceea ce a creat geniul Căpitanului, este cea mai viabilă formă de organizare:
1) Cuibul este o mică familie unde sunt oameni de aceeaşi vârstă, aceeaşi putere de înţelegere, aceeaşi constituţie sufletească.
Membrii cuibului sunt prieteni şi se întâlnesc oriunde şi oricând cu plăcere, nu numai pentru activitate legionară, ci şi pentru a se distra şirelaxa împreună, pentru a se sfătui în probleme personale, pentru a se ajuta sau pentru a sărbători împreună diverse evenimente. Ei ştiu să îşi facă viaţa frumoasă nu numai la suprafaţă, în distracţii trecătoare, ci în profunzime, clădind “catapetesme pentru veac” (pe pământ şi în suflete).2) Cuibul este o şcoală de caractere, o cetate ferită prin înalte îngrădituri morale de vânturile scepticismului dizolvant, ale laşităţii şi corupţiei.
Pentru că în asemenea condiţii de apropiere, nimeni nu se poate preface la infinit; nimeni nu poate să mintă fără a fi descoperit, nimeni nu poate dezbina, nimeni nu poate să menţină şi să propage idei contrare Legiunii, românismului sau creştinismului.
Şeful de cuib îşi poate cunoaşte mult mai bine oamenii decât şeful oricărei alte organizaţii.
Noii veniţi în cuib ori se convertesc la viaţa legionară, ori sunt îndepărtaţi din cuib, ori ajung să se retragă de bună voie, pentru că orice corp străin este eliminat dintr-un organism viu, sănătos. Cuibul nu are “balast”.
3) Cuibul este un tonic moral. Şedinţa de cuib este o oază de înălţare sufletească şi de linişte, care compensează loviturile vieţii de zi cu zi. E un refugiu, dar nu ca un mal pe care eşuează rataţii, cei care caută alinare pentru insucces şi pentru neputinţa de a continua lupta, ci ca o stâncă pentru cel ce se odihneşte după lupta cu valurile şi se pregăteşte pentru o nouă înfruntare: este ca Geea pentru Anteu. Aici, în cuib, legionarul îşi reface forţa morală de a da piept cu greutăţile şi nedreptăţile zilnice, nu aşteptând, ci pregătind ziua în care Binele va triumfa. Căci lupta milenară dintre Bine şi Rău ştim cum se va sfârşi: în ordinea naturală, firească, a Dumnezeirii. De murit, vom muri cu toţii, mai devreme sau mai târziu. Nimeni nu ia cu el nici bogăţiile, nici onorurile, nici distracţiile, dar toţi vor lua cu ei lumina Binelui sau povara păcatelor pe care le vor purta chiar pe această lume, la bătrâneţe, şi le vor vedea perpetuate prin copiii şi nepoţii lor.
4) Cuibul dezvoltă iniţiativa, capacitatea de creaţie şi de organizare, calităţile de conducător, spiritul de echipă şi de răspundere. Într-un cuvânt, în cuib se pregăteşte noua elită naţională, bazată pe dragostea pentru Cer şi pentru pământ, pe adevăr, pe valoarea morală, pe înţelepciune, vitejie, ordine, altruism. Fiecare se poate ridica numai prin sacrificiu şi muncă, prin propriile calităţi. Cuibul nu produce niciodată cameleoni. Nimeni nu este privilegiat, nimeni nu profită de altul. Toată lumea – dar absolut toată lumea – munceşte; nimeni nu stă degeaba. Eficienţa cuibului este mereu dovedită: sunt o serie de lucruri pe care un om singur nu le poate realiza, iar o organizaţie este prea mare pentru a le face.
5) Nimeni nu poate fi trădător într-un cuib, fără a fi observat în scurt timp. Nimeni nu poate deveni trădător fără a fi observat.
Atunci când cineva din cuib refuză sistematic, sub diferite pretexte, sarcinile de cuib, este un semnal că persoana respectivă nu poate deveni legionar sau, mai rău, că se află în cuib pe post de spion. Însă cei care au venit pentru a spiona (pentru diverse organizaţii) au avut prilejul să constate că spionajul printre legionari costă prea mult timp şi efort personal. Iată de ce: ca să aibă ce raporta celor interesaţi, trebuie să se încadreze în cuib. Ori aceasta înseamnă că trebuie să citească şi să înţeleagă literatura legionară, să colinde oraşul împărţind revista legionară etc., adică să îi ajute tocmai pe cei pe care vrea să îi păcălească. Practica a dovedit că este o imposibilitate organică pentru “neprietenii” legionarilor să îi ajute pe legionari! Spionul are o adevărată neputinţă psihologică, simţindu-se înjosit să îi ajute pe cei pe care îi spionează, pe cei de pe urma cărora vrea doar să tragă foloase într-un fel sau altul (promovări, bani etc.) I-am remarcat de multe ori, amuzată, pe cei care veneau în scop de a culege informaţii despre legionari, pretextând că vor să devină şi ei legionari. Ei bine, aceştia nu erau capabili nici să citească din cărţile împrumutate de la noi, nici să distribuie alături de noi revista prin cămine, nici să cureţe zăpada din curtea sediului, nici să scrie, invocând mereu scuze. Ei nu “puteau” face nimic concret pentru Legiune, niciodată. Erau în schimb dispuşi doar să participe la şedinţele conducerii centrale, solicitau numeroase detalii individuale – ei fiind, în schimb, “ermetici”, încercau diverse provocări etc.
În plus, orice spion constată repede că nu are ce raporta sau că trebuie să raporteze “fantezii” (ceea ce nu merge la infinit), legionarii mergând doar pe drumul onoarei şi legalităţii. Legionarii nu dau lovituri de stat.
6) Pentru activitatea unui simplu cuib nu sunt necesare cine ştie ce fonduri, nici “tone” de acte şi nici măcar un sediu (sediul fiind necesar pentru extinderea organizaţiei, pentru relaţiile cu publicul). Cuibul se poate întruni la şeful de cuib acasă, sau la unul dintre membri, sau … în parc!
Cuibul are o extraordinară flexibilitate: este infinit mai simplu să se mobilizeze 3 sau 13 oameni la orice oră şi oriunde, decât să se adune nu ştiu câte zeci sau sute de oameni dintr-un partid.
7) Şeful de cuib nu este un dictator, pentru că el nu conduce după bunul plac, ci după legi care nu se schimbă: legea onoarei, legea ajutorului reciproc, legea muncii, legea educaţiei, legea disciplinei, legea tăcerii. Cuibul este cald, iar puii sunt crescuţi cu dragoste şi loialitate pentru a prinde aripi.
În condiţii în care toate celelalte organizaţii sucombă (din lipsă de fonduri, din motive de dezbinare ş.a.), cuibul rămâne veşnic o unitate de luptă, o realitate indestructibilă, pentru că nimeni nu va putea opri vreodată întâlnirea unor prieteni.
Având în vedere duşmanii numeroşi şi puternici pe care i-a avut dintotdeauna Legiunea, cuibul este cea mai potrivită modalitate de a întreţine şi cultiva spiritul legionar.
Pentru a deveni legionar nu trebuie ca mai întâi să fi atins perfecţiunea, căci tocmai pe omul imperfect năzuieşte Legiunea să-l transforme. Un om cinstit cu el şi cu cei din jur va deveni un bun legionar. În jurul sâmburelui se va dezvolta, în cuib, fructul. Nu au ce căuta secăturile, cei fără sănătate interioară, pentru că nu există sâmburele în jurul căruia să se poată construi.
În cuib nu intră decât cei care au de dăruit din preaplinul lor sufletesc, oameni hotărâţi, curajoşi, cinstiţi, care nu sunt ahtiaţi după fleacuri, după câştiguri materiale sau după linguşiri. Intră oameni “dintr-o bucată” pentru a ieşi nişte eroi. Eroul nu se plânge, nu dă înapoi la orice greutate întâmpinată, nu aşteaptă să-i pice din cer o soartă mai bună, nu problematizează, nu loveşte pe la spate. Eroul are un ideal şi luptă pentru el în orice condiţii, pentru că de asta e erou.
Şi exemplul lui va stimula apariţia altor eroi.
Iar legionari se vor naşte mereu, pentru că întotdeauna omul va năzui spre prietenia adevărată cu alţi oameni, spre bine, spre dreptate, urmând scânteia divină din el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu