CANTECUL

de Ernest Bernea

Cantecul este expresia celor mai adanci si mai tainice simtaminte ale sufletului omenesc. Ceea ce gandul abstract si cuvantul nu pot cuprinde, cantecul povesteste desavarsit. Marile bucurii ca si marile dureri ale omului sunt exprimate mai usor si mai deplin prin cantec. Tot ceea ce depaseste „normalul”, ce trece limita obisnuintei, are mai multa putere de impartasire prin cantec.

Doua mari simtaminte izvorate din doua legaturi de destin, sunt substratul cantecului si prin cantec se intaresc. Sentimentul metafizic si sentimentul social. Legatura cu lumea de dincolo, cu Dumnezeu si legatura cu semenii, cu neamul din care faci parte.

Prin cantec omul se integreaza ritmului cosmic, se patrunde de tainele lumii si se impartaseste din necunoscut. Umbrele ideilor pure sunt inlaturate, si sufletul se topeste in lumina celui care ne indreptateste fiinta si fapta noastra. Marile intrebari si nelinisti metafizice ne poarta pe calea cantecului, dragostea marilor culmi de inteles si taine se exprima prin cantec. Prin cantec omul merge pana in samburele adevarului, prin cantec omul atinge esentialul. Cine poate canta si canta dintr-o nevoie launtrica, acela dovedeste o preocupare si o sete de daruri divine. Acela ce canta isi indreapta pasii catre zari ce nu inseala. Ogoarele cerului devin bogate, ca si sufletul asezat in ritmul puterilor noastre.

A canta mai inseamna insa si traire laolalta. El este expresia lirica a singuratatii dar poate fi si expresia epica a integrarii omului intr-o colectivitate. Cantand omul simte in comun, se apleaca asupra sufletului altuia, se topeste intr-o unitate de simtire. Prin cantec omul isi iubeste mai mult aproapele, se simte mai legat de el. Se simte facut din aceeasi plamada cu semenele sau. Prin cantec se dezvolta simpatia, dragostea pentru altul, in care te regasesti. Cantecul are o mare putere de unificare a sufletelor. In vreme ce ideile, obisnuit, despart spiritele, cantecul le uneste si le pune in acelasi sens si ritm. Comunitatea de viata se hraneste din plin prin cantec. Este atata armonie si atata frumusete intr-o multime care canta, incat nu mai poate fi vorba de diversitate ci de o unitate organica si de o forta atotcuprinzatoare.
In al treilea rand cantecul face sa nasca in om o tendinta catre ideal, catre o alta lume mai buna si mai frumoasa decat aceea in care se misca el zilnic, este aici o nazuinta in care toate fortele sufletului se concentreaza pentru ceva care il simte si pe care il doreste implinit aievea. Prin cantec sufletul simte nevoia unei depasiri fata de sine si fata de lumea obiectiva.
In cantec este intotdeauna, pe langa un proces de descarcare a unui simtamant puternic, fie durere sau bucurie, si o nevoie de creatie. Cel ce canta traieste adanc aceasta nevoie. Daca gandul prea incarcat se schimba in cantec pentru a mai putea capata expresie, cantecul se transforma adesea in fapta, in creatie. El rascoleste atat de adanc apele tainice ale sufletului, le indeamna pe aceeasi cale, incat fapturi noi se prind si se cer realizate din puterea si substanta acestui suflet.
Pentru aceste toate insusiri, cantecul are o mare insemnatate in viata legionara. Prin firescul sau prin taria si prin armonia sa interioara, stilul legionar este legat direct de cantec. Viata legionara are in cantec unul din chipurile sale proprii.
Nu oricine poate canta. Dupa cum am vazut se cere o mare altitudine si puritate spirituala, o traire in comun, se cere o mare forta catre un ideal, catre o lume noua. Nu oricine poate canta caci pentru aceasta, spune Capitanul, „iti trebuie o anumita stare sufleteasca, o armonie in sufletul tau. Cel ce merge sa fure pe cineva, acela nu poate canta. Nici cel ce merge sa faca o nedreptate. Nici cel al carui suflet e ros de patimi si vrajmasie fata de camaradul sau. Si nici acela al carui suflet e sterp de credinta.”
Cantecul legionar este semnul dimensiunilor sufletesti ale legionarului. Tot cuprinsul sau este strabatut rodnic de puterea lui. Cantecul legionar este rugaciune, este dragoste, este indemn la lupta.
Cand, framantat sau senin, gandul legionar isi arunca arcul dincolo, in lumea celor nevazute, cand necunoscutul si tainele il strabat, atunci cantecul legionar e rugaciune. Cand patruns de durere pentru suferinta semenului sau si de setea de dreptate sufletul sau se pleaca asupra fratelui sau de neam si spirit, atunci cantecul legionar e dragoste. Cand sufletul legionar este posedat de nazuinti catre viitor, este zdruncinat de dorul faptei marete, de creatie si de setea unei lumi noi, atunci cantecul legionar este imn de lupta si biruinta.
Ca si neamul romanesc intreg, in lungul istoriei sale de dureri si izbanzi luminoase, legionarul, el care intrupeaza viitorul acestui neam in ce are mai adevarat, mai adanc si mai frumos, canta cu toata puterea sufletului sau in tonul simtamintelor care ii incarca pieptul. Neamul romanesc isi pastreaza in adancimi geniul sau si in momentul legionar se dezvolta cu o noua putere, nebanuita. Cantecul insoteste aceasta crestere noua, aceasta renastere a tinuturilor romanesti. Atat cat se poate canta, romanul sufera, iubeste, crede si nazuieste; toata gama starilor unui suflet brazdat de incercarile vietii, dar si puternic ca o stanca, se aude in plaiurile noastre. Cel ce o intelege, cel ce o poarta in el, acela va stapani maine.
Din strafunduri de vremi si din tot cuprinsul rositor al mosiei romanesti se aude cantecul legionar, care este totodata cantecul omeniei noastre si al biruintei nationale.