Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia nu a fost doar un eveniment istoric şi local, impactul lui psihologic fiind elementul cel mai pregnant în conştiinţa românilor. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre martiriul lui Horia şi Cloşca, petrecut în acelaşi loc, care s-au supus de bunăvoie la o moarte dureroasă, în speranţa ca sacrificiul lor să însemne ceva pentru naţiunea română. Unirea nu este sărbătorirea unui eveniment de mult trecut, ci este un ideal împlinit, un succes înnoit de trecerea fiecărui an. Unirea nu este o simplă dată într-un manual şcolar, nu este nici meritul politicienilor de azi!
Tineretul ţării noastre nu trebuie să subestimeze marile eforturi ale strămoşilor, care au vărsat sânge şi au făcut sacrificii pentru bunăstarea pe termen lung a copiilor ce urmau să se nască în ţara-mamă. Pericolele capitalismului se extind nu doar asupra situaţiei economice, ci şi asupra culturii şi educaţiei, astfel că tineretul şi copiii au mai puţine motive să se documenteze asupra esenţei provenienţei lor. Paradoxal, sursele de informaţie există – internetul, libertatea presei sunt elemente care ar trebui să contribuie la educaţie. Însă copiii sunt orbiţi de plăcerile cotidiene şi de strălucirea temporară a materialismului. Un astfel de context socio-cultural, prea puţin autohton şi sănătos, doreşte să erodeze şi să devalorizeze sentimentul unităţii româneşti, să ignore importanţa credinţei religioase şi a perpetuării caracterului creştin al luptei naţionale.
Marea Unire a fost precedată de evenimente istorice asemănătoare în ţările din jurul României – marile imperii cuceritoare şi veşnic nemulţumite apuneau, dinastia habsburgică se zdruncina pe zi ce trecea pentru că oamenii îşi adunau forţele ca să scape de monarhie şi nesiguranţă. Românii au întrezărit oportunitatea şi în acest interval, dar mai ales după agitaţiile din Europa înconjurătoare, au făcut eforturi mari să îşi recâştige membrele smulse, aparent un pic mai eliberate de jugul străin. Recapitulez aceste zbateri naţionale, şi apare gândul nefast că au murit atâţia oameni de bună credinţă în lupte grele şi incorecte – lupte al căror efort şi rezultat a fost mai târziu zădărnicit de trădători şi străini ocupând funcţii româneşti. Acest sentiment este o povară grea pe sufletul oricărui român de astăzi. Şi atunci, ce alt exemplu putem să luăm din acest context politic, din încercările ţărilor vecine de intensă deznaţionalizare, din credinţa nestrămutată a oamenilor pe care astăzi îi comemorăm cu recunoştinţă, decât să ne alăturăm luptei împotriva asupririi culturale, etnice şi teritoriale?
Rezumând însemnătatea acestor lupte seculare, e normal să ne simţim jigniţi şi vânduţi ca indivizi dar şi ca naţiune când aflăm că majoritatea „demnitarilor” contemporani nu au ieşit din casă de ziua naţională, nu au participat la nici un fel de eveniment şi paradă, în timp ce oamenii bisericii şi patrioţii adevăraţi au stat ore în şir în frig şi ploaie. Liderii de partid nu au catadicsit nici măcar să adreseze un mesaj ca încurajare sau mulţumire poporului care îi hrăneşte, poporului care face posibil ca ei să îşi cumpere ce maşini şi case ce le pofteşte inima. Nu numai că politicienii din ziua de azi nu sunt capabili să dea un exemplu, ei nu vor nici măcar să păstreze minimul de decenţă. O astfel de lipsă de bun simţ şi de spirit naţional lasă să se întrevadă viitorul naţiunii noastre sub conducerea actuală.
Premiza cea mai rea – cele mai puternice două partide de astăzi să funcţioneze, o fuziune care ar fi „contra natura” – ar aduce pe buzele românilor vorba „Ştiam că aşa o să ajungem, că or să ne vândă sufletele!” . Să facem deci tot posibilul să nu ajungem într-o astfel de situaţie, de unde nu mai există punct de întoarcere decât război civil sau revoluţie. Să nu repetăm istoria, să ne amintim că revoluţiile nu pot corecta toate defectele unei societăţi, ci abia unul singur – şi poate nici pe acela în totalitate! Să recurgem la un regim sănătos şi autohton, la oameni care ştiu de unde au plecat, oameni a căror inimă bate în interiorul graniţelor fizice ale statului român!
Pe lângă contingenta politicienilor incapabili sau rău direcţionaţi, în momentul de faţă România este îngenuncheată (ca gândire socială majoritară) de fantomele obsesive ale comunismului, de persistenţa şi insistenţele minorităţilor care se hrănesc din munca şi sângele nostru, de frica sau ruşinea unor români de a spune răspicat că sunt mândri de o astfel de ţară. Românilor care se văd siliţi de diverse împrejurări economice să părăsească ţara-mamă nu li se mai oferă motive să se întoarcă. Ruşinea cu care cei ce „ne conduc” ne lasă să ne răsfirăm în lumea întreagă nu dezvăluie doar lipsa lor de onoare şi uşurinţa cu care şi-au vândut sufletul românesc, ci şi abilitatea celor care, din umbră, luptă să ne dezbine şi să ne fure resursele. Cu o floare nu se face primăvară, dar dacă noi, ca popor, nu sădim nici prima floare, nu putem avea pretenţii de la nişte politicieni şi parveniţi care nu ne vor înţelege niciodată lipsurile şi crezurile.
Ortodoxismul, ajutorul românilor la momente de cumpănă, a fost marca multor acte eroice ale patrioţilor, printre care se numără şi Corneliu Zelea-Codreanu. Credinţa în ajutorul divin nu numai că a dat putere sufletească martirilor, dar a întărit şi conştiinţa urmaşilor, care au încercat să ducă la bun sfârşit lupta începută. În sufletul Căpitanului s-a dat aceeaşi luptă, o luptă care nu a putut fi câştigată în realitate şi în politică din cauza piedicilor puse de duşmanii neamului, dar a asigurat unitatea conştiinţei naţionale în viitor.
Aşa cum bucăţi din patria-mamă au fost smulse mişeleşte de către oameni şi naţiuni care nu aveau nici un drept să facă acest lucru, aşa şi soarta Căpitanului a fost decisă de oameni neavizaţi să facă aşa ceva, duşmani ai esenţei româneşti. Nu trebuie să câştigi războiul ca să fii învingător, asta ştiu toţi martirii neamului nostru şi toţi mucenicii care au oferit cel mai de preţ dar de la Dumnezeu – viaţa lor – pentru o cauză sfântă! Simplul act de a renunţa la darul vieţii pentru o astfel de cauză este un gest de învingător, gestul unui om eliberat de frici mişeleşti şi de egoismul momentului. De astfel de oameni este nevoie, oameni desprinşi de mofturile materiale şi de tentaţia de a face pact cu duşmanul neromânesc, oameni care păstrează crezurile şi comemorează suferinţele străbunilor!
Autor: Lia Romanov-ND Constanta
Marea Unire a fost precedată de evenimente istorice asemănătoare în ţările din jurul României – marile imperii cuceritoare şi veşnic nemulţumite apuneau, dinastia habsburgică se zdruncina pe zi ce trecea pentru că oamenii îşi adunau forţele ca să scape de monarhie şi nesiguranţă. Românii au întrezărit oportunitatea şi în acest interval, dar mai ales după agitaţiile din Europa înconjurătoare, au făcut eforturi mari să îşi recâştige membrele smulse, aparent un pic mai eliberate de jugul străin. Recapitulez aceste zbateri naţionale, şi apare gândul nefast că au murit atâţia oameni de bună credinţă în lupte grele şi incorecte – lupte al căror efort şi rezultat a fost mai târziu zădărnicit de trădători şi străini ocupând funcţii româneşti. Acest sentiment este o povară grea pe sufletul oricărui român de astăzi. Şi atunci, ce alt exemplu putem să luăm din acest context politic, din încercările ţărilor vecine de intensă deznaţionalizare, din credinţa nestrămutată a oamenilor pe care astăzi îi comemorăm cu recunoştinţă, decât să ne alăturăm luptei împotriva asupririi culturale, etnice şi teritoriale?
Rezumând însemnătatea acestor lupte seculare, e normal să ne simţim jigniţi şi vânduţi ca indivizi dar şi ca naţiune când aflăm că majoritatea „demnitarilor” contemporani nu au ieşit din casă de ziua naţională, nu au participat la nici un fel de eveniment şi paradă, în timp ce oamenii bisericii şi patrioţii adevăraţi au stat ore în şir în frig şi ploaie. Liderii de partid nu au catadicsit nici măcar să adreseze un mesaj ca încurajare sau mulţumire poporului care îi hrăneşte, poporului care face posibil ca ei să îşi cumpere ce maşini şi case ce le pofteşte inima. Nu numai că politicienii din ziua de azi nu sunt capabili să dea un exemplu, ei nu vor nici măcar să păstreze minimul de decenţă. O astfel de lipsă de bun simţ şi de spirit naţional lasă să se întrevadă viitorul naţiunii noastre sub conducerea actuală.
Premiza cea mai rea – cele mai puternice două partide de astăzi să funcţioneze, o fuziune care ar fi „contra natura” – ar aduce pe buzele românilor vorba „Ştiam că aşa o să ajungem, că or să ne vândă sufletele!” . Să facem deci tot posibilul să nu ajungem într-o astfel de situaţie, de unde nu mai există punct de întoarcere decât război civil sau revoluţie. Să nu repetăm istoria, să ne amintim că revoluţiile nu pot corecta toate defectele unei societăţi, ci abia unul singur – şi poate nici pe acela în totalitate! Să recurgem la un regim sănătos şi autohton, la oameni care ştiu de unde au plecat, oameni a căror inimă bate în interiorul graniţelor fizice ale statului român!
Pe lângă contingenta politicienilor incapabili sau rău direcţionaţi, în momentul de faţă România este îngenuncheată (ca gândire socială majoritară) de fantomele obsesive ale comunismului, de persistenţa şi insistenţele minorităţilor care se hrănesc din munca şi sângele nostru, de frica sau ruşinea unor români de a spune răspicat că sunt mândri de o astfel de ţară. Românilor care se văd siliţi de diverse împrejurări economice să părăsească ţara-mamă nu li se mai oferă motive să se întoarcă. Ruşinea cu care cei ce „ne conduc” ne lasă să ne răsfirăm în lumea întreagă nu dezvăluie doar lipsa lor de onoare şi uşurinţa cu care şi-au vândut sufletul românesc, ci şi abilitatea celor care, din umbră, luptă să ne dezbine şi să ne fure resursele. Cu o floare nu se face primăvară, dar dacă noi, ca popor, nu sădim nici prima floare, nu putem avea pretenţii de la nişte politicieni şi parveniţi care nu ne vor înţelege niciodată lipsurile şi crezurile.
Ortodoxismul, ajutorul românilor la momente de cumpănă, a fost marca multor acte eroice ale patrioţilor, printre care se numără şi Corneliu Zelea-Codreanu. Credinţa în ajutorul divin nu numai că a dat putere sufletească martirilor, dar a întărit şi conştiinţa urmaşilor, care au încercat să ducă la bun sfârşit lupta începută. În sufletul Căpitanului s-a dat aceeaşi luptă, o luptă care nu a putut fi câştigată în realitate şi în politică din cauza piedicilor puse de duşmanii neamului, dar a asigurat unitatea conştiinţei naţionale în viitor.
Aşa cum bucăţi din patria-mamă au fost smulse mişeleşte de către oameni şi naţiuni care nu aveau nici un drept să facă acest lucru, aşa şi soarta Căpitanului a fost decisă de oameni neavizaţi să facă aşa ceva, duşmani ai esenţei româneşti. Nu trebuie să câştigi războiul ca să fii învingător, asta ştiu toţi martirii neamului nostru şi toţi mucenicii care au oferit cel mai de preţ dar de la Dumnezeu – viaţa lor – pentru o cauză sfântă! Simplul act de a renunţa la darul vieţii pentru o astfel de cauză este un gest de învingător, gestul unui om eliberat de frici mişeleşti şi de egoismul momentului. De astfel de oameni este nevoie, oameni desprinşi de mofturile materiale şi de tentaţia de a face pact cu duşmanul neromânesc, oameni care păstrează crezurile şi comemorează suferinţele străbunilor!
Autor: Lia Romanov-ND Constanta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu