Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în străinătate (ROCOR) scrisă de Sfântul Ioan Maximovici, Mitropolit de Shanghai şi San Francisco (partea a II-a)

Ierarhii ROCOR-ului[1]

În 1935 s-a sărbătorit a 50-a aniversare jubileu a hirotoniei întâistătătorului Bisericii Ruse dinafara Rusiei[2], Mitropolitul Antonie. Sărbătorirea acestui jubileu a asumat caracterul unui mare triumf al Bisericii Ortodoxe. Parte activă s-a luat nu doar de către Biserica Sârbă, în graniţele căreia a avut loc, dar de asemenea la Belgrad au venit reprezentanţi ai diferitor alte Biserici. De la Biserica Antiohiei a venit Mitropolitul Elias al Libanului. Alţi reprezentanţi au venit din toate colţurile lumii.

În anul următor, 1936, Mitropolitul Antonie s-a odihnit întru Domnul. I-a urmat Mitropolitul Anastasie, care fusese încă dinainte dorit şi care a fost ales imediat de către Sinodul Episcopilor Ruşi din Străinătate. La început această schimbare nu a adus nicio modificare în situaţia ROCOR. Ea a continuat să existe şi să acţioneze ca şi înainte, fiind ocârmuită prin decretul care fusese acceptat sub patriarhul Varnava, şi pretutindenea se bucura de toate drepturile sale anterioare. În 1937 locţiitorul, Mitropolitul Petru de Krutitsk, a murit în exil, şi aparent nu cu mult înainte de aceasta, sau curând după aceea, mitropolitul Chiril al Kazanului, care trebuia să devină locţiitor după IPS Petru, de asemenea a murit în exil. Sinodul patriarhal al Moscovei, compus din episcopii invitaţi de mitropolitul Serghie, l-au confirmat pe cel din urmă ca locţiitor al scaunului patriarhal.

În acest timp Biserica Rusă din interiorul Rusiei era într-o totală stare de dezolare. Erau doar douăzeci de episcopi în libertate, iar majoritatea bisericilor erau închise, distruse, sau preschimbate pentru alte scopuri. Provincii întregi şi vaste teritorii nu aveau nici măcar o singură biserică. Sfintele moaşte şi icoanele făcătoare de minuni erau duse la muzee. Majoritatea clerului care rămăsese era în exil, la muncă forţată, sau trăia ascunzându-şi dregătoria, cu greu câştigându-şi existenţa prin orice fel de muncă, numai în taină slujind în casele mirenilor credincioşi.

Persecuţia şi vitregiile Bisericii Ruse

În acelaşi timp mitropolitul Serghie, legat de promisiunea dată regimului sovietic, a continuat să afirme că nu există persecuţie împotriva Bisericii în Rusia. ROCOR, care nu-i mai era supusă lui şi sinodului lui, a rămas în relaţia cu el de dinainte, simţindu-se duhovniceşte una cu Biserica-Mamă, cea în suferinţă, şi la fel ca şi înainte rugându-se pentru ea şi pentru fraţii aflaţi în suferinţă.

În 1939 a început al doilea război mondial în care Rusia a fost atrasă şi ea, guvernată de regimul sovietic. Oamenii se aşteptaseră ca războiul să le aducă eliberarea din regimul sovietic, iar la începutul războiului divizii întregi s-au predat, nevrând să-şi apere opresorul. Totuşi, când au înţeles că se făcea război împotriva Rusiei, pe care nemţii voiau să şi-o supună pentru ei, oamenii s-au ridicat în apărarea pământului lor. Regimul sovietic a profitat de simţământul popular. Văzând cum credinţa ce stătea ascunsă în popor a început la vreme de război să izbucnească incontrolabil înafară, şi că nu există posibilitate să o ţină ascunsă, pentru că era şi atunci, ca şi înainte, principala tărie lăuntrică a milioane de ruşi, regimul sovietic a decis să facă unele concesii pentru momentul respectiv, şi, arătând grijă pentru Biserică, să-şi alieze oamenii în războiul dificil în care cu uşurinţă ar fi putut fi înfrânt fără ajutorul lor. Unele biserici închise s-au redeschis, iar o parte din moaştele care fuseseră duse la muzee au fost returnate. A fost vorba doar de o mică parte din sfintele obiecte bisericeşti pe care le luase regimul, dar în aceasta oamenii au văzut o schimbare în relaţia regimului sovietic cu Biserica.

Regimul sovietic a permis alegerea unui patriarh şi o libertate exterioară pentru Biserică, dar în esenţă aceasta nu a uşurat situaţia ei cu nimic. Patriarhul şi sinodul său erau sub strictă supraveghere a regimului şi nu puteau face nimic fără ştirea reprezentantului regimului, preşedintele consiliului de afaceri al Bisericii Ortodoxe, şi trebuiau să-i urmeze întocmai instrucţiunile. În aceasta nu este niciun fel de asemănare cu situaţia sfântului Sinod de pe vremea ţarului. Ţarul Rusiei şi guvernul său erau ortodocşi şi luptau pentru binele Bisericii, şi chiar şi atunci când erau situaţii când reprezentanţii regimului, ober-procurorii, nu înţelegeau corect interesul Bisericii şi acţiunile lor erau vătămătoare pentru alţii, totuşi acestea erau episoade separate, vătămătoare în sine, dar nereprezentând vreo distrugere sistematică a Bisericii.

Acum însă guvernul sovietic este comunist, ateu în temelia şi ideea sa, şi şi-a propus ţelul de a extermina orice religie (ca fiind superstiţie) şi să implementeze ateismul. Pot fi concesii temporare, pot fi diferite abordări tactice, dar ţelul fundamental rămâne neschimbat acesta. Folosind autoritatea Bisericii şi folosindu-se de Biserică pentru obţinerea propriilor scopuri politice, guvernul sovietic pregăteşte dinainte o lovitură Bisericii pe care o va da când va găsi aceasta posibil şi convenabil. Vedem dovezi şi exemple de asemenea flexibilitate a politicii ruse în fiecare sferă. Când a fost nevoie guvernul sovietic a profitat din plin de patriotismul poporului rus şi s-a arătat ca un autentic guvern rus, dar războiul nici nu se terminase când sloganurile patriotice ruse au fost aruncate, guvernul punând pe primul loc scopul şi politica internaţională a comunismului, deşi nu renunţase total la scopurile istorice ruseşti care-i fuseseră folositoare la momentul acela. Iarăşi, permiţând o creştere a influenţei armatei şi ofiţerilor ei în timpul războiului, guvernul sovietic s-a separat mai târziu de generalii care deveniseră populari şi a trimis în exil mulţi soldaţi de excepţie, declarând că întreg succesul războiului ar trebui creditat partidului comunist. Totuşi din nou, intrând în relaţii prieteneşti cu diferite guverne, liderii sovietici s-au întors abrupt şi au început să împroaşte cu noroi pe cei pe care îi îmbrăţişase. În timp ce pe durata războiului chemase oamenii să susţină întregimea şi slava pământului ţării, după război guvernul sovietic a ucis pe mulţi dintre patrioţii ruşi.
La fel şi în relaţia faţă de Biserică, guvernul comunist, în contradicţie cu vederile sale fundamentale, sprijină Biserica având în minte să distrugă tot ce îi este acum îngăduit Bisericii, ca şi pe ea însăşi, când ea va înceta să fie de vreun folos guvernului.

Biserica şi jocul politic

De ce în prezent (1960), dă guvernul sovietic aparenţa de a favoriza Biserica? Întâi pentru că nu se simte suficient de puternic ca să se angajeze într-o bătălie cu credincioşii din Rusia şi să intre în conflict cu ei, în special în vederea posibilităţii complicaţiilor internaţionale. În al doilea rând, pentru că la această vreme are nevoie de o acoperire pentru scopurile sale şi foloseşte clerul ca să creeze o bună opinie despre sine printre popoarele libere. În al treilea rând, pentru că prin clerul controlat de el guvernul vrea să-şi exercite influenţa asupra diasporei ruse şi să ţină emigraţia rusă în mâinile sale. Ştiind că ruşii sunt uniţi în primul rând în jurul Bisericii, guvernul sovietic, neavând puterea acum să distrugă Biserica, vrea pentru moment să aibă influenţă prin ea asupra celor care nu-i sunt supuşi: ţinând în mâinile sale clerul, prin chiar acest fapt socoteşte să înceapă să acţioneze şi asupra turmei. Din aceasta vine cererea, prin cel din fruntea Bisericii care-i este supus, la o semnătură de loialitate faţă de regimul sovietic din partea întregului cler. Este o asemenea cerere una legală, şi oare poate fi împlinită?

Ruşii care locuiesc înafara Rusiei nu sunt supuşi regimului sovietic. Rămânând credincioşi ţării, nu recunoaştem ca legal un guvern care stă împotriva unui mileniu de cugetare a poporului nostru, şi am venit în străinătate ca să nu ne supunem lui. De ce, atunci, ar trebui ca ierarhii şi clerul să-i promită loialitate? Oare arhiepiscopul Constantinopolului, patriarhul ecumenic, îi cere loialitate guvernului turc din partea turmei sale de greci şi de alte naţii care sunt în America sau în alte părţi ale lumii? Oare patriarhul Antiohiei, a cărui patriarhie cuprinde Siria şi Libanul, îi cere loialitate unuia sau altuia dintre guvernele popoarelor supuse lui? A cerut sfântul sinod al Rusiei loialitate guvernului rus, sau chiar însuşi preacuviosului Împărat, din partea credincioşilor ortodocşi care erau cetăţeni americani sau supuşi altor guverne?

În vremea războiului ruso-japonez, luminătorul Japoniei, arhiepiscopul rus Nicolae, (acum proslăvit de ROCOR), care a rămas în Japonia, a binecuvântat soldaţii japonezi ortodocşi care mergeau să lupte pentru propriul lor pământ. Deşi el însuşi nu a slujit, neputând să se roage pentru biruinţa împotriva Rusiei natale, totuşi a îngăduit clerului japonez, care era sub păstorirea sa, să o facă. După sfârşitul războiului, pentru împlinirea datoriei sale păstoreşti a fost decorat de către sfântul sinod al Rusiei şi de către ţar însuşi. Dacă preacuviosul ţar şi sfântul sinod s-au purtat astfel, are cineva dreptul şi există vreo dreptate morală, în a cere de la oamenii care luptă împotriva unui regim ateu, supunere faţă de acest regim prin păstorii lor?

Când patriarhul Serbiei, Arsenie al III-lea, şi după el Arsenie al IV-lea, împreună cu turma lor au părăsit ţara care era sub domnie turcă, şi s-au aşezat în altă ţară, arhipăstorii şi păstorii reaşezaţilor sârbi nu s-au mai supus patriarhilor Serbiei care era înrobită de turci, ca să fie liberi.

Nu s-a întâmplat ceva asemănător şi în Grecia? De ce s-a înălţat o biserică a Greciei şi de ce există ca biserică autocefală, de vreme ce teritoriul ei încă din vechime era parte din patriarhia ecumenică a Constantinopolului? Când în 1819-20 a fost o rebeliune a grecilor împotriva turcilor, guvernul turc a cerut patriarhului excomunicarea grecilor rebeli, iar patriarhul a înfăptuit aceasta. Deşi grecii ştiau prea bine că acela numai pe dinafară îşi împlinea cele cerute lui, rămânând în inimă şi în suflet alături de ei, totuşi, declarând interdicţiile patriarhului invalide, au început să se guverneze singuri bisericeşte, independent de el, şi când s-a format un guvern al Greciei, s-a stabilit şi o Biserică independentă a Greciei. Vreme de 30 de ani arhiepiscopul Constantinopolului şi sinodul Greciei nu au avut comuniune una cu cealaltă, până ce s-a stabilit o relaţie între Biserica Patriarhiei şi cea a Greciei ca între două biserici independente. Până de curând grecilor trăind în alte ţări li s-a purtat de grijă de Biserica Greciei, şi numai după primul război mondial, când Turcia era pe jumătate distrusă şi slăbise, grecii din diaspora au redevenit turma duhovnicească a patriarhiei ecumenice. Biserica Greciei, totuşi, până acum rămâne autocefală şi, după cele două războaie mondiale şi cel din Balcani, i s-au adăugat noi teritorii, anexate Greciei, care din vechime aparţineau patriarhiei Constantinopolului, în timp ce mitropolitul de Athena a primit titlul de Preafericit. Evident, numai Constantinopolul va redeveni capitala regatului grec, dacă aceasta se va întâmpla, prin mila Domnului, şi cele două biserici greceşti se vor uni din nou, la fel ca şi cele două părţi ale Bisericii Serbiei care s-au unit atunci când toate teritoriile Serbiei au fost eliberate şi unite într-un singur guvern.

Dacă încercările de a păstra libertatea spirituală şi de a se păzi cineva de orice influenţă a regimurilor care, chiar dacă necreştine, cred în Dumnezeu în felul lor şi care, deşi limitau libertatea creştinilor, permiteau o persecuţie deschisă numai în anumite vremuri, dacă aceasta ar fi cauza unei separări exteriore ale părţilor Bisericii de la Biserica Mamă, atunci este cu atât mai drept, permis, şi esenţial a păzi credincioşii de orice presiune a regimului care în mod deschis şi-a pus drept scop să lupte împotriva religiei ca superstiţie, silindu-se sistematic să o anihileze.

Porţile iadului nu vor izbândi împotriva Bisericii. Biserica a trăit cumplite prigoniri şi le-a răbdat, fiind încununată cu un cor de noi martiri. Dar Biserica niciodată nu şi-a dorit persecuţii, ci s-a rugat pentru izbăvire din ele şi din ispite. S-a rugat pentru eşecul persecutorilor, şi este binecunoscut că Iulian Apostatul a murit în timp ce Sfântul Vasile cel Mare se ruga pentru apărarea Bisericii de el.

Relaţia ROCOR şi Biserica Rusă

Cine are nevoie de anihilarea ROCOR? Exilaţii ruşi, diaspora rusă? Dar chiar ROCOR este aceea care le dă tărie duhovnicească, aceea care îi uneşte şi îi apără de dispariţie odată cu pierderea credinţei ortodoxe şi, împreună cu ea, a întregii culturi a Rusiei, care a fost formată de Ortodoxie. Numai vrăjmaşii Rusiei şi ai poporului rus pot dori aceasta.

Are nevoie Biserica Rusă din interiorul Rusiei, ar beneficia ea de anihilarea ROCOR şi anexării ei la patriarhie? ROCOR nu este duhovniceşte despărţită de Maica sa aflată în suferinţă. Ea îi dăruieşte rugăciuni, îi păstrează zestrea spirituală şi materială, şi la vremea potrivită se va uni cu ea, când motivele pentru neunirea ei vor fi dispărut. Şi nu este nicio îndoială că în Rusia şi mulţi ierarhi, clerici şi mireni sunt împreună cu noi şi ar fi fericiţi să acţioneze ca şi noi dacă ar avea această putere.

Încetarea existenţei separate a ROCOR este necesară şi ar fi profitabilă numai regimului sovietic. Prin cler acesta doreşte să aibă control asupra emigraţiei şi să o influenţeze. Acei emigranţi care n-ar dori să fie sub ocârmuirea păstorilor dependenţi de sovietici, fiind lăsaţi fără biserică, ar fi împrăştiaţi şi n-ar mai fi periculoşi pentru regimul sovietic. Clerul în Rusia, în special ierarhia, sunt ostateci emigrării. Dacă, atunci când nu era nicio bază pentru a-l face pe patriarhul Tihon responsabil pentru activităţile ierarhiei din diaspora, a fost totuşi acuzat de aceasta, aşadar dacă acea ierarhie ar fi supusă patriarhului, acum ar purta întreaga responsabilitate pentru aceasta. Atunci, când emigranţii ruşi ar da declaraţii împotriva regimului sovietic, acesta n-ar ezita să-l atârne pe patriarh de porţile Kremlinului, la fel cum turcii l-au atârnat pe patriarhul Grigorie ale V-lea de porţile patriarhiei.

Fără a avea contact vizibil cu Biserica ei din ţară, ROCOR este în comuniune duhovnicească cu toţi cei care suferă şi sunt prigoniţi, care zac în închisori şi în exil.

Credem şi ştim că credinţa ortodoxă în Rusia este puternică.

Domnul Dumnezeu, Care Şi-a păstrat şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal în zilele lui Ilie, şi astăzi are o mulţime de slujitori care în taină slujesc şi se roagă Lui pretutindenea pe tărâmul rusesc. Chiar printre ierarhii care pe dinafară sunt supuşi regimului sovietic, mulţi pe dinăuntru sunt chinuiţi de aceasta, şi când se va ivi posibilitatea, vor acţiona după pilda celor de la Sinodul de la Calcedon care au declarat cu lacrimi că-şi dăduseră semnăturile sinodului tâlhăresc sub coerciţie, şi urmând pilda prea-Sfântului Patriarh Pavel care, chinuit de conştiinţă fiind, a luat schima în recunoaştere a slăbiciunii sale sub iconoclaşti. Despre aceasta este mărturia multora care au părăsit ţara în vremea celui de-al doilea război mondial. Sovieticii ştiu aceasta şi îi ţin pe toţi sub deschisă şi în acelaşi timp şi ascunsă supraveghere, în special cei cărora li se permite temporar să iasă.

Dar în acelaşi timp sunt manifestări ale unor cazuri opuse. Recent un profesor de la Academia de Teologie, preotul Osipov, care cu câteva zile înainte ocupase o poziţie proeminentă în cler, a atacat pe Dumnezeu şi credinţa Ortodoxă, în scris, cu hule înfricoşătoare. S-a dovedit că în acord cu el erau şi alţi câţiva membri ai clerului, care printr-un decret al sinodului patriarhal de la Moscova, în 30 decembrie 1959, au fost scoşi din funcţia lor şi lipsiţi de orice comuniune bisericească. Au ieşit de la noi, dar nu erau de-ai noştri, afirmă decretul din cuvintele Sfintei Scripturi [I In. 2:19]. Fără îndoială, pe lângă aceştia care au fost deja descoperiţi, mai sunt şi alţi duşmani ascunşi ai Bisericii care până la vremea stabilită se prefac în fii credincioşi cu scopul de a aduce mai apoi ruşine asupra ei. Sub regimul celor fără Dumnezeu este o moarte duhovnicească, în timpul căreia este imposibil să distingi copaci fără frunze (Păstorul din Hermas). Acolo cuvintele proorocului Miheia sunt complet împlinite: nu aveţi încredere unii în alţii, nu vă puneţi nădejdea în prieten, vrăjmaşii omului sunt casnicii săi [Mih. 7: 5-6].

Emigranţii ruşi, dispersaţi prin lume, aflându-se adesea în situaţii dificile, aşteaptă ziua însorită în care ţara lor va fi eliberată de puterea celor fără de Dumnezeu care sfâşie în bucăţi sufletul şi trupul fraţilor lor, şi când vor putea să fie din nou uniţi cu fraţii lor. ROCOR poartă împreună cu ei crucea grea a exilului. Fără a modifica Ortodoxia în niciun aspect, păstrând tradiţiile şi obiceiurile Bisericii Ruse şi posesiile ei materiale care se află în străinătate, ea se îngrijeşte de turma ei după puterea ei, ţine Ortodoxia şi ridică noi generaţii întru ea, şi aduce Ortodoxia popoarelor în mijlocul căreia se află. În bisericile din diaspora rugăciunile sunt permanent înălţate pentru suferinţele ţării, pentru cei torturaţi şi ucişi şi pentru care nu li se pot face rugăciuni acolo în mod deschis, pentru mântuirea ţării şi izbăvirea ei din crudul regim, pentru restabilirea dreptei credinţe şi a cuvioşiei. Toate aceste rugăciuni sunt posibile numai prin independenţa de cei aflaţi în mâinile acelui crud regim şi care i se supun.

ROCOR, condusă de un sobor de episcopi, majoritatea fiind hirotesiţi în diaspora şi prin jurământul lor episcopal au promis să se supună autorităţii ei eclesiastice, are mai mult de douăzeci de episcope în diferite ţări. Are mănăstiri pentru bărbaţi şi pentru femei, din care unele au existat încă din vremea ţarului (în Palestina), altele avându-şi începutul în Rusia (Mănăstirea Lesna în Franţa, Mănăstirile Maicii Domnului Vladimir în California şi Canada), şi cele rămase au fost fondate în zilele necazurilor noastre, în sânul ROCOR (precum este Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, Mănăstirea Sfântului Iov de Poceaev în Munchen, Mănăstirea Novo-Diveevo în  Spring Valley, NY., Sihăstria Noul Kursk în Mahopac, NY, şi altele).

ROCOR are propriul ei seminar (care stă în rândul instituţiilor de educaţie superioară în conformitate cu legile locale), propriile sale instituţii de educaţie şi şcoli, în care copiii care cresc în străinătate învaţă doctrina ortodoxă şi primesc cultura rusă.

Parohiile şi comunităţile bisericeşti ale ROCOR sunt împrăştiate prin toată lumea, se găsesc în marile oraşe care au importanţă istorică, şi în locuri deşerte unde sunt doar o mână de ruşi. Sunt îngrijite de preoţi care adesea sunt nevoiţi să meargă în lungi călătorii ca să cerceteze enoriaşii care trăiesc la mari distanţe unii de alţii. Alţii trebuie să-şi câştige existenţa făcând alte tipuri de muncă, pentru că turma lor săracă nu-i poate întreţine.

Arhipăstorii şi păstorii ROCOR împărtăşesc împreună cu turma lor toate poverile duhovniceşti şi materiale care sunt legate inevitabil de faptul de a trăi în exil, şi-şi împlinesc datoriile de slujire a Ortodoxiei, în particular a Bisericii Ruse, şi poruncile conştiinţei lor cu privire la pământul lor, Rusia, şi la fraţii lor.

Dar lipsurile nu cântăresc atât de mult asupra lor cât înţelegerea greşită şi relaţia cu ei a fraţilor lor, reprezentanţii celorlalte Biserici Ortodoxe. În timp ce ROCOR merge pe aceeaşi cale pe care au binecuvântat-o marii ierarhi ai întregii Biserici Ortodoxe, relaţia din partea succesorilor lor s-a schimbat semnificativ. Sunt puse restricţii asupra ROCOR şi sunt aduse cereri ierarhilor şi clerului ei, cereri care nu pot fi împlinite din motive de conştiinţă şi grijă păstorească.

Când Rusia era în zilele ei de prosperitate, îşi dădea întregul sprijin fraţilor ei ortodocşi care erau în situaţii mai rele, mai ales celor care fuseseră subjugate de conducători neortodocşi. Nu numai guvernul era acela care îşi direcţiona toate eforturile către acest scop, dar întreg poporul lua parte la aceasta de asemenea. Rugăciunile pentru ei erau oferite şi în biserici şi în case. Toate rugăciunile de seară, aşa cum au fost tipărite în cărţile de rugăciuni complete, sfârşeau cu cererea: „doboară împărăţia hulitoare a agarenilor şi supune-o împăraţilor dreptcredincioşi, adu în dreapta credinţă şi înalţă cornul ortodocşilor creştini”. Aceasta era tipărită şi în cărţile de slujbe bisericeşti şi în cărţile de rugăciune pentru oameni, oricine o poate verifica. Mulţimea poporului rus citea această rugăciune zilnic în toate colţurile Rusiei până la cele mai recente vremuri. Oare nu avem nevoie acum să ne rugăm şi mai cu deadinsul pentru doborârea unui regim care nu numai că este hulitor, dar luptător împotriva lui Dumnezeu, care a luat armele nu numai împotriva Ortodoxiei, dar împotriva oricărui fel de credinţă în Dumnezeu? Şi dacă rugăciunile pentru aceasta sunt adesea făcute în bisericile altor confesiuni creştine, nu ar trebui să fie obligaţia principală a creştinilor ortodocşi să se roage pentru aceasta, şi mai ales fiii înrobitei Rusii care sunt înafara graniţelor ei?

Cel ce este în robie şi cel ce este în libertate vor da la vremea cuvenită răspuns Marelui Arhiereu, Atotdreptul Judecător. Fie ca să spună El atunci: peste unele lucruri ai fost credincios … intră întru bucuria Domnului tău (Mt. 25: 23).

---

[1] Traducere din The Orthodox Word, martie-aprilie 1971 (vol. VII #2).

[2] Pe care o vom prescurta ROCOR pentru textul de faţă (Russian Church Outside of Russia – Biserica Rusă dinafara Rusiei)

articol apărut in Revista ATITUDINI, nr. 14