MAJADAHONDA - EXEMPLUL LUPTEI ŞI JERTVEI PENTRU CREDINŢĂ

MOTO:

"Eu asa am înteles datoria vietii mele.

Am iubit pe Hristos, si am mers fericit la moarte pentru El!"

Ion Moţa

           

            Secole întregi neamul nostru românesc a luptat viteaz pentru apărarea Credinţei. Cu Crucea Sfântă şi Chipul lui Hristos, oştile Voievozilor Români au pus rezistenţa tuturor năvălitorilor păgâni care veneau pe pământul nostru strămoşesc pentru a distruge dreapta şi sfânta Credinţă. Se mirau păgânii când priveau tăria familiei domneşti Brâncoveanu când mergeau la moarte pentru Hristos, se uimeau hoartele păgâne când vedeau vitejia oştilor lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, cu Preoţi cu Crucea în fruntea lor. Iar când în secolul XX păgânismul a luat o faţă nouă, mai cruntă şi mai satanică cum este comunismul, voinicii români, ca şi strămoşii lor s-au ridicat la luptă întru apărarea Crucii şi Credinţei Strămoşeşti.

Europa anilor 30 prezenta un focar, sau mai bine spus un front al luptei între forţele naţionale ale statelor europene şi forţelor comuniste. Moscova, prin intermediul Internaţionalului comunist, încerca să extindă sfera influenţei sale în toate ţările europene, formând astfel  în majoritatea ţărilor organizaţii şi grupuri teroriste numite frontul „antifascist” sau „popular”.

În anul 1936 în Spania are loc revoluţia socialistă care provoacă războiul civil între forţele Naţionale şi republicane (comuniştii, anarhiştii, socialiştii etc.). Comuniştii şi anarhiştii desfăşoară acţiuni de violenţă şi de distrugere a bisericilor şi mănăstirilor, sunt omorâţi preoţi şi călugări, scopul lor principal fiind de a nimici tot ce aminteşte de  Hristos sau cultura naţională a Spaniei.

Privind la tot ce se întâmplă în Spania, un grup de Legionari au luat hotărârea să plece voluntar în Spania pentru a da o mână de ajutor forţelor naţionale a lui Generalisimul Franco.

În testamentul său, trăind toată tradegia momentului, Ion Moţa a scris: „Se tragea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Nu e o mare binefacere sufletească pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos?” . Ceea ce i-a determinat să plece în Spania nu era o analogie politică cu forţele naţionaliste, ci dimpotrivă un element religios: ultragiile zilnice comise de comunişti împotriva lui Dumnezeu. Cea mai scumpă dorinţă a lor era de a duce mărturie pentru Hristos, oferindu-şi pentru aceasta, dacă era necesar, propria viaţă.

În seara de 24 noiembrie 1936, pe peronul Gării de Nord din Bucureşti, Corneliu Zelea Codreanu, cu întregul său Stat-Major, îşi lua rămas bun de la camarazii săi, legionarii care plecau să lupte în Spania. Doi dintre ei, Ion Moţa şi Vasile Marin, n-au mai revenit vii în patria lor…

Căpitanul se despărţea cu inima strânsă de legionarii care plecau pe front. Cei care au rămas pe peron, cu Căpitanul în frunte, se ridicară într-un ultim salut adresat acelora care se duceau să înfrunte duşmanul neamului şi al creştinătăţii pe pământul însângerat al Spaniei.

Drumul pe care trebuia să-l parcurgă trecea prin Nordul ţării, prin punctul de frontieră “Grigore Ghica Vodă” (Bucovina), şi de acolo, prin Polonia şi Germania. Drumul cel mai scurt ar fi fost traversarea Franţei, dar ei trebuiau să evite această ţară, unde la putere era atunci un guvern al “Frontului popular”, prezidat de Leon Blum, care sprijinea regimul comunist spaniol.

Autorităţile poloneze au primit grupul cu amiciţie, la fel şi germanii, care şi ei trimiseseră în Spania aviatori de vânătoare ai “Legiunii Condor”, asigurând astfel, încă din primele luni ale războiului, superioritatea aeriană a forţelor naţionaliste.

La Hamburg, echipa legionară s-a îmbarcat pe vasul “Monte Oliva”, ca să ajungă în Portugalia. Numele vasului le evoca ceasurile tragice din viaţa Mântuitorului înainte de a cădea în cursa fariseilor.

La 4 Decembrie 1936, legionarii români debarcară în Portugalia. Au fost primiţi de Ministrul Spaniei naţionaliste, care le-a urat bine aţi venit. Studenţii portughezi, aflând de trecerea legionarilor români, au venit şi ei ca să le aducă mărturia călduroasei lor simpatii. Moţa improviză un scurt discurs, pentru a le explica raţiunea marşului lor către Spania.

De la Lisabona, ei au luat drumul spre Salamanca. De cum au trecut frontiera, au intrat în contact cu realităţile crude ale războiului: case distruse, ogoare devastate de obuze, gări pline de soldaţi şi de femei în doliu…

În seara de 5 Decembrie, ei au sosit în gara Salamanca, unde au fost salutaţi de un reprezentant al generalisimului Franco. Generalul Cantacuzino a răspuns în limba franceză: “Căpitanul legionarilor români, Corneliu Codreanu, trimit Spaniei naţionaliste care apără Credinţa şi Crucea, şapte conducători ai Legiunii, ca să lupte şi să moară, dacă Dumnezeu le cere, apărând idealul care, aci, în Spania, ca şi acasă la sora ei îndepărtată, România, este acela al Legiunii şi al Căpitanului ei”.

La Salamanca, unde se afla atunci Cartierul general al lui Franco, problema a fost rapid rezolvată. Li s-a oferit posibilitatea să se angajeze cu gradele pe care le aveau în România (toţi erau ofiţeri de rezervă), dar ei au refuzat, declarând că preferă să lupte ca simpli soldaţi în linia întâi. Alexandru Cantacuzino a explicat mai târziu şi de ce aleseseră ei această cale: “Voim să luptăm ca soldaţi şi pentru a da exemplu. Exemplu de contopire sufletească cu soldaţii, cu cei mici şi necăjiţi, a căror jertfă este ornată cu lauri. Am vrut ca muncitorii şi sătenii şi copiii din şcoală să ştie cu neşovăitoare convingere: comandanţii legionari nu îşi câştigă gradele şi dreptul la comandă pe temei de privilegiu şi de învârteală, ci încovoindu-se sub lipsuri, suferinţe şi răni, şi zâmbind când şuieră moartea”.

De la Soria, echipa legionarilor români a plecat la Toledo, unde a vizitat ruinele Alcazarului, şi la 8 Decembrie 1936 a ajuns la Talavera de la Reina, unde se găsea Inspectoratul Legiunii Străine. Au fost introduşi la colonelul Yague, comandantul Legiunii Străine, apoi repartizaţi în Bandera 6 de Tercio, compania 21.

Cea dintâi localitate din zona frontului unde au sosit ei a fost Boadillia del Monte. Acest mic oraş fusese ocupat cu o zi înainte de trupele naţionaliste şi era într-o stare lamentabilă. Nici o clădire nu era intactă. Compania nr. 21 şi-a instalat cartierele generale într-o mănăstire.

Despre faptele de război ale echipei legionare şi trăirile lor, Nicolae Totu a scris în cartea lui “Însemnări de pe front”, lăsând cea mai detaliată cronică a acestor evenimente: “Icoane pictate cu nume celebre, opere de artă din timpul Renaşterii şi chiar înainte, mânăstirea are vreo 600 de ani, sunt rupte, ochii scoşi. Icoanele Maicii Domnului profanate cer răzbunare. Nici nu se pot descrie toate ororile (…) Făclia noastră luminează fantastic galeriile, altarele, ni se pare că este sfârşitul şi iadul a pus stăpânire. Murdării făcute pe altar, totul este murdărit şi – ca sacrilegiul să fie mai mare – secera şi ciocanul făcute de mâini pricepute, umplu pereţii, icoanele, toate ungherele. Iată ce civilizaţie ne aşteaptă şi pe noi!…”

La Boadillia del Monte legionarii au descoperit şi cadavrul unui preot într-o capelă distrusă şi profanată.

“Capela este transformată în batjocură. Pe treptele altarului se vede ceva, parcă ar fi un trup omenesc, dar nu ne vine a crede. Ne apropiem. Cu groază recunoaştem în mototolul de haine şi în sânge închegat, cadavrul unui preot. Ne priveşte cu ochii sticloşi, împrejmuiţi de sânge. Ne mirăm de ochii aceştia anormali de mari, ne uităm mai de-aproape şi ne trece fiorul. Pleoapele au fost tăiate. Nările nasului arse şi sfărâmate, se cunoaşte urma prafului de puşcă. Nasul preotului a servit pentru artificii. Comuniştii I-au umplut nările cu praf şi pe urmă le-au dat foc. Ce spectacol sadic! Mâinile au fost legate la spate. Numai capul a fost cruţat, probabil ca să se vadă mutilările sau să se lungească moartea în chinuri. Peste tot, sânge împroşcat pe pereţi, în unele locuri rămăşiţe de creier, uscate, cu fir de păr. Aici a fost un fel de comandament militar communist… în aceeaşi localitate, cadavrele unei tinere femei şi a unei fetiţe de vreo şase ani, violate şi omorâte de aceşti monştri. Moţa este tulburat. Sufletul său sensibil se rupe de durere. Este incapabil de a pronunţa un cuvânt. Cade în genunchi şi cere preotului Dumitrescu să spună o rugăciune”.

Trupele concentrate în jurul lui Boadillia del Monte au fost surprinse chiar în noaptea Anului Nou de un ordin de trecere la atac. Până atunci, ele aveau sarcina să sape tranşee, în special gropi anti-tanc, ceea ce dădea impresia că se urmărea stabilizarea frontului. În realitate, toate aceste lucrări serveau de simplu camuflaj, pentru a disimula ofensiva în sectorul Banderei a 6-a era să taie şoseaua spre Las Rozas, în amonte de localitatea aceasta, ocupată de roşii.

Mai întâi, pleacă la atac trupele maure, apoi legionarii din Tercio. Compania 21, din care făcea parte echipa românească, deşi venită târziu, izbuteşte să înainteze rapid şi să taie marginea şoselei, unde au săpat tranşee. Într-o singură zi, au progresat cu 17 km şi au răsturnat toate obstacolele, devansând multe flancuri ale companiei. Doar seara se putea restabili legătura cu restul Banderei. pierderile erau foarte grele. Bandera nr. 6 a pierdut aproape toţi ofiţerii, morţi sau răniţi. În cursul acestei ofensive, grupul român suferă prima pierdere: Bănică Dobre a fost rănit de un glonte mexican şi a trebuit să fie evacuat.

Surprins de ofensiva naţionalistă, inamicul a cedat terenul, dar, a doua zi, revine cu mari întărituri de oameni, de tancuri şi de material greu. Scopul contraatacului era reocuparea drumului spre Las Rozas şi respingerea naţionaliştilor cât mai departe posibil, spre punctul lor de plecare.

În momentul contraatacului, compania 21 se găsea pe poziţia cea mai periculoasă, încadrată de un intens foc de mitraliere, de puşti-mitralieră şi de tunuri. Avioanele inamice mitraliau şi ele neîntrerupt tranşeele. Mai târziu, au ţâşnit 25 de tancuri şi, sub protecţia lor, infanteria duşmană a putut să se apropie.

Situaţia părea disperată. Întăririle nu puteau sosi, fiindcă terenul din spatele frontului era în întregime sub bătaia focului inamicului. Dintr-un moment în într-altul, apărătorii se aşteptau să fie zdrobiţi de tancurile care înaintau. Nimeni nu mai comanda, deoarece nu numai toţi ofiţerii, ci şi un număr mare de subofiţeri fuseseră scoşi din luptă. Imposibilă scăparea. Nimicirea părea inevitabilă. Grupul român mai rezista încă, moartea îi cruţase până atunci. În ultima clipă, când totul părea pierdut, o intervenţie eroică a lui Moţa salvă situaţia. Să urmărim, iarăşi, pe cronicarul expediţiei:.“Iadul pe pământ. Tranşeele sunt întoarse pe dos. Nu mai este nici un chip de scăpare. Vezi sărind picioare, mâini, corpuri sfărâmate, auzi horcăituri, gemete, strigăte şi focul care nu slăbeşte. Ajutoare nu ne mai pot veni, căci inamicul a barat şi drumul rezervelor… deodată, o voce, un răcnet, ce nu mai are nimic omenesc. Sărim cu toţii arşi în sus. Moţa în picoare pe tranşee, în ploaia de gloanţe, ia comanda:

-          Înainte!

Au înţeles toţi, spanioli, portughezi, ruşi, nemţi. Moţa este de două ori mai mare, parcă e o statuie.

-          Baioneta la armă!  

E o nebunie ce facem, dar tot moartea ne aşteaptă. Din tranşee ţâşnesc nu oameni, ci fiare înnebunite de focul ucigător…” (Nicolae Totu“Însemnări de pe front”).

Toate celelalte trupe, văzând gestul temerar al românilor, se alătură atacului lor. În acel moment critic, din fericire, sosesc întăriturile. Comuniştii fug, după ce au pierdut un număr mare de tancuri. Atacul a fost respins.  

Graţie gestului eroic al lui Moţa, Compania nr.21 a putut păstra poziţia cucerită în ajun, cu preţul unor grele sacrificii. În afară de acestea, Bandera nr.6 a fost salvată de un dezastru sigur.

La 11 Ianuarie 1937, Compania a 21-a se afla cantonată în satul Majadahonda. Frontul trecea pe marginea satului. Nicolae Totu, cade lovit de o gripă puternică şi cu temperatură ridicată, a trebuit să fie evacuat.

La 13 Ianuarie, compania, cantonată până atunci în sat, primeşte ordinul de plecare. I se încredinţează mai întâi apărarea şoselei ce mergea la Las Rozas; dar după-amiază, către orele două, este reîntoarsă în sat şi ocupă tranşeele avansate în extremitatea acestuia, exact la punctul opus locului de unde veniseră. Puţin timp după intrarea în tranşee, începe un bombardament inamic puternic, susţinut de tancuri grele. Iată cum descrie acest moment de uragan Al.Cantacuzino, într-o broşură pe care a publicat-o în România, intitulată “PENTRU HRISTOS”: “Bubuitul devine năucitor. Vâjâitul gloanţelor şi schijelor ne ameţeşte. Exploziile obuzelor ne acoperă cu pământ. Tancurile au avansat până la 500 m de noi, ascunzându-se într-o vale. Acum înaintează şirurile comuniste… Ionel Moţa ne strigă: “Dacă suntem înconjuraţi, nu cade nimeni prizonier. Murim toţi împreună!” Sunt ultimele cuvinte pe care ni le-a spus”.

Alexandru Cantacuzino se afla la postul de observaţie. Privirea lui e fixată asupra inamicului pentru a-i controla mişcările şi a regla tirul puştii-mitralieră, care se găseşte între cele două escuade formate de români. La un moment dat, el observă că mitraliera nu mai funcţionează; servanţii ei, răniţi, s-au fofilat afară din tranşee. Încearcă să o facă să funcţioneze, spre a nu se afla în toiul atacului fără mitralieră. Nu reuşeşte. Atunci, strigă la ofiţer că mitraliera nu mai funcţionează; în aceeaşi clipă, un obuz cade direct în tranşee, foate aproape de el. O explozie doborâtoare îi afundă timpanul şi-l forţează să închidă ochii pentru câteva secunde. Când şi-i deschide, asurzit, privirea îi cade pe corpul întins în tranşee, cu faţa spre pământ:

“Îngenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa. Îi ţin capul în mâini, privindu-l îndelung cu gândul pierdut şi în nu ştiu ce lumi departe. La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă întorc să urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanţelor şi al obuzelor: Ionel şi Marin sunt morţi! Peste haina cu stropi de sânge neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa atârnă de un lanţ, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert.” (Al.Cantacuzino “PENTRU HRISTOS”)

În dimineaţa de 9 Februarie 1937, trenul cu rămăşiţele pământeşti ale celor doi legionari pătrunde în Grigore Ghica Vodă. Pe peron aşteptau Căpitanul şi familiile celor dispăruţi. Jur împrejur, o mare mulţime îngenunchiată. Generalul coboară din tren şi dă raportul: “Trăiască Legiunea! Căpitane, ţi-aduc înapoi echipa din Spania, un rănit, doi bolnavi şi doi bărbaţi teferi”

Un moment prelung de tăcere; apoi, din toate părţile, izbucnesc hohote de plâns; soţiile lor, fraţii şi surorile, ca şi legionarii şi toată adunarea din gară plânge şi ea… Durerea este sfâşietoare! 

Trenul va trece mai întâi prin Transilvania, şi după ce se va opri în oraşele unde Moţa şi-a petrecut copilăria şi tinereţea, va coborî pe valea Oltului, în Oltenia, îndreptându-se către Capitala ţării. Astfel, Moţa şi Marin, în cursul ultimei lor călătorii, vor traversa mai multe provincii, pentru ca locuitorii să poată să le aducă un ultim omagiu.

Prima oprire este la Cernăuţi, capitala Bucovinei. Coşciugele sunt depuse în Catedrala oraşului. Toată ziua, coloane nesfârşite de persoane venite din oraş şi din satele apropiate aşteaptă în tăcere ca să ajungă la rând pentru a îngenunchia în faţa celor doi eroi.

Coborând de-a lungul Moldovei, în toate gările, mari şi mici, în care se opreşte trenul sau numai trece, aceeaşi scenă impresionantă se repetă. Mii de ţărani, în frunte cu preoţii lor, uneori însoţiţi de episcopi locali, vin să-i întâmpine. Sub un frig intens şi viscol, ei aşteaptă ore întregi sosirea trenului, într-o reculegere completă. Când trenul intra în gară, mulţimea îngenunchia în zăpadă, cu lumânările aprinse, capetele descoperite; şi nu se aude decât murmurul prelung al rugăciunilor. După aceea, preoţii rostesc o scurtă slujbă pentru sufletele martirilor. Şi trenul se pune lent în mişcare spre alte orizonturi…

La 11 Februarie 1937, trenul intră în gara de Nord, din Bucureşti. Piaţa gării era neagră de lume. În mijloc, se înălţa un imens catafalc ce putea fi văzut din toate părţile. Îndată ce sicriele au fost depuse acolo, o impresionantă slujbă a fost oficiată drept omagiu sufletelor eroilor, de către peste o sută de preoţi. Nu a mai fost in istoria Neamului Românesc o astfel de cinstire a eroilor, peste 500 000 de oameni au ieşit pe străzile Bucureştiului pentru a petrece în ultimul drum pe cei ce prin jertva sa supremă au dat exemplul jertvirii de sine pentru Hristos şi  viaţa lumii Creştine!

După ceremonie, 50 000 de Legionari îmbrăcaţi în uniformă prestează “Jurământul Moţa-Marin”. Deasupra treptelor, alături de cele două sicrie, Comandantul legionarilor bucovineni, Vasile Iasinschi, cu o voce puternică, enunţă formula jurământului:

“Jur în faţa lui Dumnezeu

şi în faţa jertfei voastre sfinte pentru

Hristos şi pentru Legiune,

să alung toate plăcerile lumeşti,

să mă rup de dragostea omenească

şi, pentru învierea neamului meu,

să fiu mereu gata de moarte,

Jur!”

După jurământ, coşciugele au fost transportate la biserica Sf. Ilie Gorgani. A doua zi, la ora 9 seara, soseşte ordinul ca mulţimea să evacueze biserica. În biserică nu mai rămâne decât Căpitanul şi gradele legionare din întreaga ţară, care depun “Jurământul gradelor legionare” langă sicriile celor doi eroi. 

Înmormântarea lui Ion Moţa şi Vasile Marin a avut loc exact la o lună de la moartea lor la Majadahonda. Serviciul funebru a început în dimineaţa de 13 Februarie, în prezenţa conducătorilor  legionari, având în fruntea lor pe Căpitanul şi generalul Cantacuzino, ca şi reprezentanţii diplomatici ai Spaniei, Portugaliei, Poloniei şi Germaniei.

Întreaga Românie petrecea cu lacrimi în ochi pe Ostaşii Crucii Ion Moţa şi Vasile Marin.

In semn de recunoştinţă pe locul unde au căzut eroii români, spaniolii au ridicat un monument care şi astăzi aminteşte lumii despre eroii care şi-au dat viaţa în luptă contra ciumei comuniste şi apărarea Credinţei.

Ion Moţa – PREZENT!

Vasile Marin – PREZENT!

Legionarii căzuţi pe tot cuprinsul Ţării sau morţi în credinţa Legionară – PREZENT!

Autor: Sergiu Laşcu