Ce drum are de străbătut un legionar în viata sa legionară

Viata legionară este frumoasă. Dar nu este frumoasă prin bogăţie, prin viată de petreceri şi lux, ci este frumoasă prin mulţimea primejdiilor pe care le oferă legionarului, frumoasă prin nobila camaraderie care leagă pe toţi legionarii din întreaga ţară într-o sfântă frăţie de luptă; înălţător de frumoasă prin bărbăteasca atitudine în faţa suferinţei.

Atunci când cineva intră în organizaţia legionară, trebuie să cunoască mai dinainte viata care-l aşteaptă, drumul pe care-l va străbate.

Drumul acesta va trece prin muntele suferinţei, apoi prin pădurea cu fiare sălbatice şi prin mlaştina deznădejdii.   

Muntele suferinţei.

După ce un om s-a înrolat legionar, cu dorul de patrie în inima sa, nu-l aşteaptă masa întinsă, ci el trebuie să primească pe umerii săi jugul mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Luaţi jugul Meu asupra voastră”.

Şi cărarea legionară începe să urce un munte pe care lumea l-a numit „muntele suferinţei”.

La început pare uşor de urcat. Ceva mai târziu, urcuşul devine mai greu, suferinţa mai mare. Cele dintâi broboane de sudoare încep să picure de pe fruntea legionarilor.

Atunci, un duh necurat, strecurat printre legionarii care urcă, aruncă pentru prima dată întrebarea: „Oare n-ar fi mai bine să ne întoarcem înapoi? Cărarea legionară pe care am apucat începe să fie grea şi muntele e lung şi înalt de nu-i mai vedem sfârşitul.” Dar legionarul nu ascultă, merge înainte şi urcă cu greu. De la un timp, urcând mereu pe muntele nesfârşit, începe să obosească, pare că puterile încep să-l părăsească.

Norocul lui că întâlneşte un izvor, limpede ca inima unui prieten. Se răcoreşte, se spală pe ochi şi apoi o ia în sus din nou pe muntele suferinţei.

Trece de jumătate şi de acolo începe muntele fără apă, fără iarbă, fără umbră, numai din piatră şi din stâncă.

Şi legionarul când vede, zice: mult m-am mai chinuit până aici, ajută-mi Doamne să ajung până sus. Dar duhul cel rău în zvârle întrebarea: „Oare n-ar fi mai bine să te întorci? Lasă-ţi încolo dorul tău de patrie. Nu vezi ce trebuie să tragi dacă-ţi iubeşti patria şi Regele, Neamul şi Pământul? Şi apoi, ce câştigi de aici? Nu-i mai bine să stai liniştit acasă?”

Pe stânca goală, el se urcă mereu cu nesfârşită credinţă. Acum e obosit. Cade. Îşi juleşte mâinile şi din genunchii lui pentru prima dată vede sângele curgând. Se înalţă ca un viteaz şi porneşte din nou. Mai are puţin. Dar stânca a devenit dreaptă şi colţuroasă, îi curge sânge din piept şi se prelinge pe stânca neîndurătoare. „Oare n-ar fi mai bine să te întorci?” se aude din nou glasul necurat. Pare că rămâne pe gânduri. Dar deodată aude un glas strigând din adâncul miilor de veacuri: „Înainte copii! Nu vă lăsaţi!”

Un ultim efort. şi fruntea de viteaz ajunge sus la creasta învingătoare, pe vârful muntelui suferinţei, cu sufletul creştin şi românesc, plin de fericire şi bucurie.

„Fericiţi veţi fi când vă vor goni pe voi şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră.”

„Iar ei plecau bucurându-se că s-au învrednicit de a fi bătuţi pentru numele lui Iisus.”

Multe primesc legionarii urcând acest munte al suferinţei. Ar trebui o carte întreagă ca să se scrie suferinţa lor.

Pădurea cu fiare sălbatice.

Să nu-şi închipuie însă cel ce doreşte să devină legionar, că încercările s-au sfârşit aici, în vârful muntelui suferinţei. şi este bine ca fiecare să ştie de la început ce-l aşteaptă, să cunoască drumul pe care-l apucă.

A doua încercare: nu trece mult şi cărarea legionară intră într-o pădure căreia lumea i-a zis „pădurea cu fiare sălbatice”.

De la marginea pădurii se aud urletele acestor fiare sălbatice care de-abia aşteaptă să intre cineva acolo pentru a-l sfâşia.

După muntele suferinţei, aceasta este a doua încercare prin care trebuie să treacă legionarii. Cine este fricos rămâne acolo, la marginea pădurii. Cine are inimă de viteaz, intră înăuntru, se luptă cu vitejie şi înfruntă mii de primejdii despre care s-ar putea scrie şi se va scrie mai târziu o carte întreagă. În această luptă, legionarul nu fuge de pericol, nu se ascunde după copaci. Din contră, el apare acolo unde primejdia este mai mare. După ce a străbătut pădurea şi au ieşit cu bine, o nouă încercare îl aşteaptă.

Mlaştina deznădejdii.

Cărarea se pierde şi ei trebuie să treacă printr-o mlaştină. Aceasta se cheamă „mlaştina deznădejdii”, pentru că pe acel ce intră într-însa, pentru ca să ajungă la capătul celălalt, îl apucă deznădejdea. Unii nu mai au curajul să intre, încep să se îndoiască de victorie, că este prea departe, că nu vor mai ajunge până la biruinţă. Aşa că mulţi dintre cei care au străbătut prin pădurea cu fiare şi au urcat muntele suferinţei, se îneacă în această mlaştină a deznădejdii. Alţii intră şi se întorc, iar alţii se îneacă acolo. Dar legionarii adevăraţi nu pierd nădejdea, ei străbat şi această ultimă încercare şi ajung la mal acoperiţi de glorie.

Acolo, la sfârşitul drumului greu al celor trei încercări, începe apoi munca cea dulce, munca cea binecuvântată pentru înălţarea din temelie a României celei noi.

Numai acela care a trecut cele trei examene, adică peste muntele suferinţei, prin pădurea cu fiare sălbatice, şi prin mlaştina deznădejdii şi a reuşit, este legionar adevărat.

Cine n-a trecut prin toate acestea, nu se poate numi legionar, deşi este înscris în Organizaţie, are insignă şi plăteşte cotizaţia. Cine a avut abilitatea ca să le ocolească, totdeauna şi în 3 – 4 ani de viaţă legionară n-a cunoscut şi n-a dat nici examenul durerii, nici examenul bărbăţiei şi nici examenul credinţei, poate fi un om abil, dar nu poate fi un legionar.

Şeful Legiunii, când apreciază persoana unui legionar, nu se ia nici după vârstă, nici după popularitate, adică după câţi oameni are în jurul lui, nici după abilitate, ci după aceste trei examene:  

1) Legiunea este în contra acelora care se zbat, se frământă să obţină victorii fără riscuri şi fără jertfă – pentru că aceştia sunt oameni mici – iar victoriile eventuale sunt trecătoare ca spuma mării: unde nu-i risc, nu-i glorie.

2) Legiunea este în contra acelora care după victorii, caută să se urce cât mai sus pe riscurile şi pe jertfele altora.

3) Legiunea este şi în contra acelora care deşi luptă, sunt mânaţi de un mobil sufletesc inferior: pofta de câştig, pasivitatea unui beneficiu, crearea unei situaţii.

Aceştia, câştigând victoria, încep să o mănânce. Sufletul superior îşi găseşte marile satisfacţii în plăcerile luptei şi ale sacrificiului.

Corneliu Zelea-Codreanu (CARTICICA SEFULUI DE CUIB)