Religia în şcoală – între relativism şi Adevărul revelat

Recenta intrare în vigoare a noii legi a educaţiei naţionale a stârnit controverse gravitând îndeosebi în jurul legitimizării învăţământului religios din şcolile publice. Un ONG din ţara noastră a lansat o campanie menită să atragă atenţia asupra a ceea ei numesc “riscul de îndoctrinare a copiilor în şcolile publice”. Alternativa oferită este predarea “istoriei religiilor, şi nu doar viziunea particulară a unui anumit cult”.

Prezentarea credinţei ca o ofertă dintr-un meniu religios este unul din semnele secularizării accelerate a societăţii noastre. În virtutea dorinţei de unitate şi pace, societatea nu mai doreşte urmărirea unui adevăr absolut, dar potenţial divizator, ci preferă relativizarea, care elimină însă orice conţinut relevant. Astfel, orice credinţă poate fi adevărată, pentru că adevărul afirmat de oricare dintre acestea încetează să fie universal, ci este relativizat şi particularizat, aplicabil numai celor care îl împărtăşesc. Este o soluţie paşnică dacă dorim să trăim cu marele compromis al renunţării la căutarea adevărului absolut.
Pentru umanist, religia este o batjocură adusă raţiunii umane
Problema fundamentală constă în modul diferit de percepere a ceea ce este numit “fenomen religios”. În umanism, religia nu este altceva decât imaginaţia omenească la lucru, explicând lumea în termeni supranaturali, denigrând prin aceasta inteligenţa omului. Pentru umanist, religia este o batjocură adusă raţiunii umane.
Pentru credincios însă, secular-umanismul, ca de altfel orice alt curent ateist, este o blasfemie adusă lui Dumnezeu pentru că argumentul umanist nu stă în picioare decât dacă Dumnezeu este scos din ecuaţie, iar credinţa este redusă la filosofie. Lucrul neînţeles de secularişti este că Biserica afirmă o credinţă care nu este o filosofie teoretică fără aplicabilitate practică, dedusă de raţiunea umană limitată, ci este un mod de viaţă, născut din cunoaşterea şi experienţa Adevărului revelat şi întrupat. Hristos însuşi este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). Cei care participă la viaţa în Adevăr nu pot concepe o altă înţelegere asupra lumii şi a omului, nu pot relativiza adevărul lor, căci aceasta i-ar îndepărta de Dumnezeu.
Adevărul credinţei este absolut şi universal
Dacă părinţii elevului de şcoală împărtăşesc această înţelegere şi acest mod de viaţă, cum ar putea dori să ofere copiilor lor altceva? Încă din primele veacuri creştine, Biserica Ortodoxă a afirmat necesitatea transmiterii credinţei la generaţiile următoare, independent de capacitatea lor decizională, practicând botezul pruncilor. Credinţa părinţilor devine automat credinţa copiilor, nu pentru că părinţii doresc îndoctrinarea lor, ci pentru că adevărul credinţei este absolut şi universal.
Educaţia religioasă trebuie tratată în acelaşi mod, creând un mediu propice de educaţie în spiritul credinţei împărtăşite de elev şi familia sa, iar nu o variantă diluată de relativismul ateu. Pentru transmiterea corectă a credinţei este însă important şi modul în care aceasta este transmisă. Se vorbeşte mult despre programele şi materialele utilizate, despre bagajul de cunoştinţe ale profesorilor, dar mai puţin despre credinţa profesorului, despre angajarea învăţătorului însuşi în credinţa pe care are misiunea de a o transmite elevilor săi.
Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se face doar prin citirea scripturilor sau cercetarea dogmelor. A cunoaşte despre Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Echivalarea acestor două noţiuni este opera versiunii apusene a creştinismului care plasează raţiunea umană drept modul principal de înţelegere a Lui Dumnezeu.
În Biserica Ortodoxă, adevărata teologie este cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin experienţa personală a vieţii în Hristos. Teologul nu trebuie să fie savant, ci trăitor. Fără această experiere intimă a lui Dumnezeu, din care izvorăşte dragostea de a o împărtăşi altora, profesorul de religie devine “aramă sunătoare şi chimval răsunător” (Corinteni 13, 1). Orice cuvânt sterp, lipsit de convingerea şi focul credinţei, va cădea ca o sămânţă neroditoare în minţile şi inimile copiilor, care vor rămâne nefolosiţi.
Rolul profesorului de religie – absolut necesar
Eficienţa orelor de religie din şcoli nu trebuie însă supraestimată. Educaţia religioasă sau, mai corect, creşterea copiilor în duhul credinţei nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie, biserică şi şcoală. Fără aportul şi colaborarea tuturor acestora, riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulţi drept postcreştină.
Cei şapte ani de acasă îşi găsesc astfel o aplicaţie importantă în transmiterea credinţei. Calitatea spirituală a vieţii în sânul familiei, încă din pruncie, influenţează în mod substanţial direcţia ulterioară a drumului spre Hristos. O familie care îşi ia în serios rolul de “biserică mică”, aşa cum o numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, va facilita integrarea şi creşterea copiilor în Biserica mare. În mod evident ignorarea acestor îndatoriri părinteşti va da roade pe măsura şi calitatea efortului depus.
În contextul actual, rolul profesorului de religie este dificil, delicat, dar absolut necesar. El trebuie să fie un integrator înţelept între copil, familie, Biserică şi societate. Misiunea lui nu este uşoară, dar poate fi plină de rod dacă efortul său se va îndrepta nu către prezentarea teoretică şi distantă a unei religii oarecare, ci către transmiterea unui adevăr care transcende raţiunea omenească, un adevăr capabil să transforme orice suflet de copil întru asemănarea cu Creatorul său.
“Educaţia religioasă sau, mai corect, creşterea copiilor în duhul credinţei nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie, biserică şi şcoală. Fără aportul şi colaborarea tuturor acestora riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulţi drept postcreştină.”
Sursa: Ziarul Lumina