Acţiuni diplomatice pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza şi desăvârşirea Unirii (1859-1861)

Statutul internaţional al Principatelor Române, Moldova şi Muntenia, cunoscuse modificări substanţiale odată cu înfrângerea militară a Rusiei în războiul Crimeii (1853-1856) şi semnarea Tratatului de Pace de la Paris (18/30 martie 1856). Deşi ancronica suzeranitate a Porţii asupra celor două Principate – cu respectarea autonomiei lor interne, chiar dacă erau considerate părţi integrante ale Imperiului otoman şi constituiau doar

 un obiect în relaţiile internaţionale – era menţinută, protectoratul rusesc avea să-şi înceteze existenţa. Potrivit aceluiaşi Tratat, avea să se instituie garanţia colectivă a şase Puteri europene: Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Prusia şi Sardinia. Având în vedere faptul că exista o interdependenţă între „problema românească” – a constituirii statului naţional unitar şi independent – şi cea „orientală” – ce viza soarta şubredului Imperiu otoman –, la Congresul de Pace de la Paris s-a dispus, printre altele, consultarea românilor cu privire la viitoarea lor organizare. Ca atare, cerinţele naţiunii aveau să fie limpede exprimate în Adunările ad-hoc – cu caracter reprezentativ – din Moldova şi Muntenia (septembrie-octombrie 1857): autonomia, Unirea, Prinţ străin ereditar, neutralitatea şi guvernământ constituţional .
Dând expresie propriilor interese şi necesităţii menţinerii echilibrului european, Puterile garante nu au dat curs dorinţelor exprimate de români. Rod al compromisului între statele semnatare, Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 statornicea o soluţie greu de transpus în practică fără a stârni serioase dificultăţi: se accepta denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” în loc de România, urmând a se proceda la alegerea a doi Domnitori, două Adunări şi două Guverne . Instituirea unei singure Comisii Centrale, cu atribuţii legislative, la Focşani, a unei Curţi de Justiţie şi Casaţie comună şi organizarea identică a armatei nu reprezentau decât o palidă compensaţie . Tocmai de aceea, românii vor da dovadă de suficientă voinţă, îndrăzneală şi maturitate politică pentru a pune Puterile europene – preocupate mai ales de propriile interese decât de garanţia colectivă – în faţa faptului împlinit.

Prevalându-se de clauza privind excluderea intervenţiei unilaterale din partea vreunei Puteri, fără acordul prealabil al tuturor contractanţilor, şi, totodată, de lacunele Convenţiei de la Paris, reprezentanţii naţiunii au ales la 5 şi 24 ianuarie 1859 un singur Domnitor pentru ambele Principate, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Prin acest act – socotit de către Puterile garante drept o încălcare flagrantă a Convenţiei din august 1858 – se consacrase principiul Unirii, Cuza primind nu o coroană, ci „un mandat imperativ” , care viza, pentru moment, înfăptuirea unităţii politico-administrative. Însuşi Domnitorul, conştient de misiunea încredinţată, ţinea să precizeze, într-o scrisoare adresată Curţilor garante, la 25 ianuarie 1859, că Unirea sub un Prinţ străin rămâne dorinţa unanimă a ţării, fiind gata a se retrage în viaţa privată atunci când această năzuinţă s-ar putea materializa .

În timp ce Curtea suzerană dezaproba actul de la Bucureşti ăi invita reprezentanţii puterilor garante să se întrunească de urgenţă într-o conferinţă la Constantinopol, pentru a ajunge la un acord în privinţa aplicării prevederilor Convenţiei , principalul ţel al diplomaţiei române era acela de a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza. Domnitorul însuşi va rezista cu greu tentaţiei – ce se manifestase destul de puternic la nivelul cercurilor politice de la Bucureşti şi Iaşi – de a recurge la o nouă acţiune energică, dar primejdioasă, de înfăptuire a unităţii depline. Singura indicată în împrejurările de atunci era o politică înţeleaptă, de moderaţie şi prudenţă, tactică împărtăşită, chiar sugerată, de cercurile diplomatice de la Paris, în care Al. I. Cuza avea încredere.

Faţă de actul săvârşit de români, reacţia „garanţilor” – expresie a intereselor divergente – nu a fost nicidecum una consensuală. Pe de o parte, se constata poziţia favorabilă a Franţei, care se declara împotriva oricărei intervenţii armate şi era dispusă a aproba faptul împlinit, opinie împărtăşită în egală măsură de Rusia, Sardinia şi Prusia, din motive lesne de înţeles . Pe de altă parte, diplomaţia britanică – ferventă susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman – sugera recunoaşterea, în mod excepţional, a dublei alegeri, încercând, astfel, să evite o eventuală Unire a Principatelor sub un Prinţ străin, soluţie considerată de Curtea de la St. James ca echivalând cu independenţa . Opoziţia cea mai vehementă venea din partea Cabinetului de la Viena, fapt deloc surprinzător, internunţiul austriac la Paris, A. Hübner, intuind sensul real al acţiunii românilor, lăsa să se înţeleagă că Imperiul habsburgic „nu doreşte independenţa Principatelor şi, în consecinţă, se opune Unirii” .

Între timp, Domnitorul avea să solicite sprijinul Puterilor garante în sensul recunoaşterii faptului împlinit la 5 şi 24 ianuarie 1859, prin intermediul unor misiuni speciale, cu atât mai mult cu cât Principatele nu dispuneau de reprezentanţi diplomatici acreditaţi în capitalele europene .
Una dintre sarcinile cele mai dificile avea să-i revină lui Costache Negri, ce fusese trimis în capitala otomană – apreciată de el drept „cazan al intrigilor, al duplicităţii şi al ipocriziei turco-bizantine” – în speranţa obţinerii firmanului de investitură din partea Curţii suzerane. Concomitent, Vasile Alecsandri va întreprinde o călătorie la Paris, Londra şi Torino, Ludovic Steege la Berlin şi Viena, iar Prinţul Obolenski la Petersburg. Cea mai fructuoasă s-a dovedit a fi întrevederea lui Alecsandri cu Împăratul Napoleon al III-lea, care îşi oferise sprijinul şi, chiar mai mult, dăruia Domnitorului Cuza 10 000 de puşti şi muniţiile aferente. De asemenea, aprobase trimiterea unor tehnicieni şi instructori militari francezi în Principate, exprimându-şi acordul de principiu în privinţa înfiinţării unei agenţii diplomatice, deocamdată doar cu caracter oficios, la Paris . Pe de altă parte, atitudinea puţin amicală a Austriei avea să se reflecte şi prin gestul lui Buol, ministrul de Externe, care îl primise pe Ludovic Steege în calitate de „vieille connaissance” ţi nu ca reprezentant legitim al lui Cuza .
Situaţia creată în Principate avea să constituie subiectul Conferinţei europene de la Paris, ale cărei lucrări s-au deschis la 7 aprilie 1859, prilej cu care delegatul otoman a protestat faţă de dubla alegere a lui Cuza, act ce constituia o violare flagrantă a Convenţiei din august 1858, poziţie susţinută cu fermitate de colegul său austriac în cursul şedinţei următoare (13 aprilie 1859). Departe de a împărtăşi acelaşi punct de vedere, ceilalţi plenipotenţiari, prin intermediul ministrului de Externe francez, propuneau – spre a oferi Curţii suzerane o oarecare satisfacţie morală – conferirea investiturii lui Al. I. Cuza în mod excepţional, orice altă abatere de la litera şi spiritul Convenţiei fiind socotită inadmisibilă. Drept măsuri punitive, un reprezentant otoman însoţit de reprezentanţii Puterilor garante erau autorizaţi a interveni pentru a reglementa situaţia, iar în cazul nesoluţionării, Poarta putea trimite trupe în Principate pentru restabilirea ordinii, însă numai după ce se întrunea acordul tuturor contractanţilor .

În condiţiile izbucnirii conflictului franco-sardo-austriac şi a concentrării trupelor române în tabăra de la Floreşti (lângă Ploieşti) – cu scopul de a preîntâmpina orice intervenţie armată otomană, dar şi de a facilita operaţiunile franco-sarde prin reţinerea la graniţa transilvăneană a unei importante forţe militare austriece – Conferinţa îşi va suspenda lucrările, ce nu vor fi reluate decât la 6 septembrie 1859. Austria, înfrântă în război şi izolată din punct de vedere diplomatic, sfârşeşte prin a accepta recunoaşterea dublei alegeri, ceea ce a determinat Turcia, lipsită de sprijin, să se pronunţe în acelaşi sens, situaţia urmând a fi consfinţită numai pe timpul domniei lui Cuza şi prin emiterea a două firmane de investitură, unul pentru Moldova şi celălalt pentru Muntenia, pentru a sublinia odată în plus caracterul de provizorat . Reţine atenţia faptul că, în mod deliberat, Domnitorul a căutat, la rândul său, să minimalizeze importanţa ceremoniei de înmânare a firmanelor de investitură (octombrie 1859). Într-o atmosferă sobră, lipsită de fast, dar respectând formele protocolare, Al. I. Cuza l-a primit la Iaşi pe reprezentantul Porţii nu în sala Tronului, ci într-una din încăperile palatului princiar, fiind secondat doar de miniştri şi câţiva ofiţeri din Statul Major, în absenţa publicului şi chiar a consulilor, ce nu fuseseră înştiinţaţi de ceremonie . La Bucureşti, respectiva solemnitate avea să fie fixată „cu o grabă calculată”, evitându-se afluenţa publicului, însuşi corpul consular primind invitaţia „în ultimul moment” .

Odată dobândită recunoaşterea dublei alegeri, următorul pas nu putea fi altul decât înfăptuirea deplinei unităţi politico-administrative. Încă din luna august 1859, într-o scrisoare adresată lui Napoleon al III-lea, Domnitorul mărturisise că unirea deplină a Moldovei şi Munteniei reprezenta, în continuare, scopul eforturilor sale, însă diplomaţia franceză socotise împrejurările drept neprielnice unei acţiuni în această direcţie . Aşa cum avea să precizeze şi în frecventele convorbiri purtate cu reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante de la Iaşi sau Bucureşti, Al. I. Cuza întâmpina reale dificultăţi în activitatea de guvernare, cu două Cabinete diferite şi două Adunări distincte, „un obstacol aproape de netrecut pentru buna desfăşurare a treburilor” . Cu alte cuvinte, era „acelaşi vechiu tur de forţă cu neputinţă de executat, care consta în necesitatea de a călări deodată pe doi cai aflaţi la o depărtare primejdioasă unul de altul” .

Pe baza instrucţiunilor domneşti, agentul diplomatic român la Poartă, Costache Negri, avea sarcina de a sonda, în primăvara şi vara anului1860, disponibilitatea Curţii suzerane şi a reprezentanţilor Puterilor garante în ce priveşte mutarea sediului Comisiei Centrale de la Focşani la Bucureşti, instituirea unui Guvern unic şi a unei Adunări comune, precum şi modificarea sistemului electoral printr-o mai largă reprezentare . În timp ce ambasadorii francez şi italian la Constantinopol îi sugerau lui C. Negri că astfel de concesii ar constitui obiectul unor discuţii numai după efectuarea vizitei lui Cuza în capitala otomană, ministrul de Externe austriac atrăgea atenţia internunţiului asupra opoziţiei categorice a diplomaţiei de la Ballplatz faţă de orice tentativă de modificare a stipulaţiilor Convenţiei din 1858 .
În asemenea circumstanţe, Domnitorul ia decizia de a pleca la Constantinopol (septembrie 1860), pentru a se convinge de disponibilitatea diplomaţiei otomane şi europene de a lua în consideraţie cererile sale . Spre deosebire de anii precedenţi, când festivitatea de investitură a Domnitorilor se făcea potrivit unui ceremonial deloc măgulitor, Al. I. Cuza avea să fie primit cu onorurile cuvenite unui personaj princiar de rangul său, lăsând o bună impresie atât Sultanului Abdul-Medgid, cât şi consulilor Puterilor garante din capitala otomană, apreciindu-i-se „tactul şi stăpânirea de sine, precum şi dibăcia” . Deşi împrejurările demonstraseră că o revizuire a Convenţiei nu era încă oportună, vizita lui Al. I. Cuza la Constantinopol a însemnat un succes personal, menit a îmbunătăţi raporturile româno-otomane.

Domnitorul nu va renunţa însă la intenţia, adeseori mărturisită şi care nu mai reprezenta un mister pentru nimeni, de a înfăptui unirea deplină, iniţiind o serie de demersuri pe lângă „protectorul” Împărat Napoleon al III-lea, Curtea suzerană şi Puterile garante la sfârşitul anului 1860 şi începutul celui următor. Şi de această dată, diplomaţia franceză sprijină – în anumite limite dictate de propriile interese – cerinţele Principelui român, avansând o propunere concesivă Porţii şi anume ca unitatea politică, administrativă şi legislativă să fie acordată numai pe timpul domniei lui Cuza, pentru ca apoi să se revină la situaţia anterioară . Agasat de tergiversările diplomaţiei otomane, de opoziţia obstinată şi intrigile Cabinetului de la Viena, Domnitorul îi declara, pe un ton ferm, consulului austriac la Bucureşti: „Noi… trebuie să avem unirea; dacă Puterile nu ne-o recunosc, suntem nevoiţi să ne-o realizăm singuri” . Ulterior, prin eforturile concertate ale lui Ioan Alecsandri la Paris şi C. Negri la Constantinopol, la care se adaugă demersurile persuasive ale ambasadorului francez din capitala otomană, Marele Vizir fusese înduplecat a lua în consideraţie posibilitatea discutării propunerilor din Memoriul lui Cuza, redactat în iunie 1860.

În ce priveşte diplomaţia ţaristă, devenea tot mai perceptibilă poziţia sa echivocă, cancelarul Gorceakov exprimându-şi temerea că o nouă „capitulare” din partea Puterilor garante i-ar putea încuraja pe români să avanseze alte cerinţe pe linia independenţei . La rândul său, Austria, după câteva tentative nereuşite de a-şi folosi puterea de convingere – serios afectată în urma înfrângerii militare din anii precedenţi – asista neputincioasă la cursul firesc al evenimentelor.

Constrânsă de împrejurări, Poarta, prin intermediul unei circulare adresată, la 1 mai 1861, reprezentanţilor Puterilor garante, consimţea la desfiinţarea Comisiei Centrale şi realizarea unităţii politico-administrative şi legislative, însă numai pe timpul domniei lui Cuza . Aşa cum avea să-i declare şi diplomatului austriac la Bucureşti, Domnitorul considera că: „De acum înainte nu mai există Moldova, nici Valahia, ci o singură Românie unificată” . Din nefericire, drumul era cu mult mai anevoios decât părea la prima vedere, interesele divergente ale „garanţilor” întârziind şi de această dată adoptarea unei decizii colective.

În atare împrejurări, devine explicabilă nerăbdarea lui Al. I. Cuza şi decizia sa de a trimite două delegaţii, una la Constantinopol – cu prilejul înscăunării noului Sultan Abdul-Aziz – şi cealaltă, ceva mai târziu la Livadia – unde Ţarul Alexandru al II-lea îşi petrecea câteva zile – pentru a câştiga bunăvoinţa cercurilor diplomatice otomane şi, respectiv, ţariste .

După interminabile deliberări şi schimburi de note între cancelariile europene, se convoacă o nouă Conferinţă a ambasadorilor la Constantinopol. Diplomaţia otomană nu numai că reuşise, prin abile manevre procedurale, să tergiverseze reglementarea situaţiei, dar formula acum o serie de rezerve , cea privind dreptul Porţii de a interveni manu militari, în eventualitatea unei noi încălcări a Convenţiei sau a Protocolului din 6 septembrie 1859, fiind considerată de Cuza şi colaboratorii săi ca inacceptabilă. Ba mai mult, în cazul în care respectiva clauză nu era eliminată, Domnitorul ameninţa cu un nou fapt împlinit. Pretenţia Porţii, de altfel, a găsit un slab ecou în rândul reprezentanţilor Puterilor garante, cu excepţia Austriei, şi avea să fie înlăturată în urma presiunilor exercitate de ambasadorul francez, secondat de diplomatul rus şi cel al Marii Britanii. Depăşindu-se această acută problemă, redactarea firmanului nu a reprezentat decât o simplă formalitate. Potrivit noului act, datat 3 decembrie 1861, Poarta încuviinţa existenţa unui singur Guvern şi a unei Adunări unice, însă numai atâta timp cât va dura domnia lui Cuza. Se avea în vedere, totodată, suspendarea Comisiei Centrale de la Focşani, iar în caz de vacanţă a Tronului urma să se aplice procedura prevăzută în Convenţia din 19 august 1858, ale cărei dispoziţii, ce nu fuseseră modificate prin noul act, rămâneau în vigoare .

Odată încheiată această dificilă etapă, Domnitorul, prin Proclamaţia adresată naţiunii la 11⁄23 decembrie 1861, putea afirma cu satisfacţie că „Unirea este îndeplinită!” . Astfel, la capătul a doi ani de stăruitoare eforturi politico-diplomatice, în care Domnitorul s-a ridicat la înălţimea răspunderii ce-i revenea, dând dovadă de fermitate şi perseverenţă, naţiunea română a repurtat o nouă izbândă, chiar dacă ea era condiţionată de durata domniei lui Cuza.

autor: Sorin Liviu Damean

sursa: http://sorin-damean.blogspot.com/