VALERIU GAFENCU, VIAŢA, LUPTA ŞI CREZUL

Valeriu Gafencu este unul din tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc de atacurile satanei. Mulţi îl numesc Sfântul închisorilor. Şi mulţi aşteaptă cu nerăbdare clipa canonizării lui.

S-a născut la 24 ianuarie 1921, în comuna Sângerei, jud. Bălţi. Tatăl său, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Țării din partea Comitetului Executiv al Sfatului Ofițerilor și Ostașilor Moldoveni din Odessa. La 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România. Fiind un bun creştin şi un român bun, el l-a educat pe fiul său, Valeriu Gafencu, într-un spirit naţional-creştin, cultivând în el o mare dragoste de tot ce este românesc, dar mai presus toate, dragostea faţă de Dumnezeu.

A urmat școala primară la Sângerei, iar cursurile secundare la Liceul „Ion Creangă” din Bălți, între anii 1932-1940.  În anul 1937, Valeriu Gafencu intră în Frăţia de Cruce, organizaţia de leceieni a Legiunii Arhanghelul Mihail, scopul principal al căreia a fost educarea moral-spirituală în duhul naţional-creştin al tineretului legionar. În vara anului 1940, Valeriu Gafencu absolveşte liceul şi se înscrie la Facultatea de Drept la Iaşi.

La 28 iunie 1940, Basarabia este ocupată de trupele sovietice. Familia Gafencu s-a refugiat la Iaşi. Însă tatăl său, Vasile Gafencu, rămâne să lupte până la capăt cu ciuma roşie a bolşivismului. Ultimele cuvinte sale spuse fiului său Valeriu au fost: “Ce ar zice toţi fraţii, fraţii noştri basarabeni, şi cum mi-aş mai ridica ochii la cer dacă şi eu, şi alţii ca mine, care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pământ, am fugi din calea asupritorilor şi n-am lua parte la suferinţa care ne aşteaptă? Vor veni şi vremuri mai bune, dar acum e nevoie de jertfe.”. Ca şi sute de mii de români moldoveni din Basarabia, Vasile Gafencu a fost arestat şi deportat în Siberia, unde a şi murit.

Fiind unul dintre cei mai buni studenţi, în anul 1940, Valeriu Gafencu este numit şeful Frăţiei de Cruce din Iaşi. Se implică activ în formarea statului Naţional-Legionar prin educarea şi instruirea liceienilor şi studenţilor legionari de la Iaşi.

Iarna anului  1941, între 21-23 ianuarie, Generalul Ion Antonescu, ajutat de trupele militare germane, dă o lovitură de stat împotriva statului Naţional-Legionar, pe care a numit mai târziu “Rebeliunea Legionară”. Mii de legionari sunt arestaţi, sute sunt împuşcaţi.

În aceste condiţii Valeriu Gafencu, ca şi zeci de mii de legionari, trece în rezistenţă, ducând o luptă subterană, refuzând să accepte dictatura antonisciană.

În toamna anului 1941, fiind student în anul II, la doar 20 de ani, Valeriu Gafencu este arestat pentru activitatea legionară şi condamnat la 25 ani de închisoare. Reputatul profesor de drept civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces, declarând: “Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”.

Ultimele cuvinte a lui Valeriu Gafencu rostite la proces au fost: “Am fost, sunt şi voi fi legionar”. Aşa se începe calea de suferinţă şi sfinţenie a unui din cei mai iubiţi dintre Noii Sfinţi Martiri din închisorile comuniste.

A trecut prin închisoarea Galata în anul 1941, apoi la Aiud intre anii 1941-1946 (întâi sub Antonescu, apoi preluat de comunişti). În toamna anului 1943, comandantul închisorii Aiud, maiorul Alexandru Munteanu, a cerut deţinuţilor legionari să dea declaraţii de desolidarizare faţă de Mişcarea Legionară şi aderare la politica lui Antonescu – cu perspectiva plecării pe front pentru reabilitare. Cei care au refuzat să dea declaraţiile au fost izolaţi în celulele din Zarca veche, cu regim sever, fără legătură cu exteriorul si cu raţie de mâncare redusă. În perioada anilor 1941-1944, Gafencu, alături de alţi trăitori legionari – Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, pr. Vasile Serghie, Virgil Maxim, Constantin Paşcu şi alţii – au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, linie rămasă valabilă şi în timpul comunismului: neacceptarea concilierii între asupriţi şi asupritori.

Perioada după 1944 sporeşte puterile spirituale ale lui Valeriu printr-o trăire în duh, luptând clipă de clipă cu cerinţele trupeşti şi revărsând în jur din prea plinul acumulat: dragoste pentru aproapele şi model de modestie. Se comporta demn, dar cu multă smerenie. Apoi a urmat colonia de muncă forţată Galda de Jos, 1946- 1948, reîntors la Aiud şi trecut prin Piteşti şi Văcăreşti.

 După trierea celor bolnavi de TBC şi escala de la Văcăreşti (spital-penitenciar), Valeriu a ajuns la spitalul penitenciar din Târgu-Ocna în 1950. La Văcăreşti, după vizita medicală, la 14 dintre cei veniţi de la Piteşti li s-a pus diagnosticul de TBC şi trimişi la sanatoriul – penitenciar    Târgu-Ocna (feb. 1950). Erau într-o stare de slăbiciune avansată, patru neputând fi transportaţi decât cu targa. Erau plini de speranţă că aici vor avea parte de un tratament mai uman, după regimul de exterminare din Piteşti.

În acest timp, la Târgu-Ocna sunt aduşi circa 50 de deţinuţi, jumătate trecuţi prin demascările de la Piteşti. Regimul era mult mai bun, alimentar şi medical, dar tratament specific TBC- ului – cu streptomicină şi alte medicamente – nu a existat. Preţul rezistenţei sale moral-spirituale a fost ruinarea definitivă a sănătăţii: TBC pulmonar, osos şi ganglionar, reumatism, lipsa hranei.

Însă în ciuda condiţiilor inumane în care se afla, chipul lui Valeriu Gafencu era scăldat într-o lumină cerească, fapt mărturisit de toţi care au fost în preajma sa. Se ruga mereu. În ultimul an, scuipa mereu sânge (hemoptizie). Lumina sfinţeniei trecea dincolo de el şi îi atingea şi pe ceilalţi deţinuţi.

 Atmosfera în camera lui Valeriu a început să fie dominată de un spirit profund creştin. Deşi în stare gravă, cu febră şi dureri aproape continue, Valeriu a reuşit să-i angajeze pe toţi care aveau contact cu camera sa la o trăire tot mai mare. Boala avansa încet, încet, cuprinzându-i tot trupul. Practicant al Rugăciunii inimii, a împărtăşit şi altora din binefacerile acesteia, unii atingând un înalt grad de sfinţenie. În inchisoare el nu era singur pe linia trăirii creştine intense, ci făcea parte dintr-un grup mult mai mare, de unde el însuşi a învăţat acestea: Traian Trifan, avocatul Traian Marian, studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc (viitorul ieromonah Arsenie Papacioc), Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Totea şi alţii.

Pe multi i-a convins să se întoarca la credinţa cea adevarată, unii fiind creştini doar cu botezul: ing. Traian Andreescu, fost membru marcant al per, gen. Tobescu, fost comandant al Jandarmeriei, Gh. Filipescu, membru fondator al PSD, ing. Mondoc şi alţii. Cu toţii s-au spovedit şi împărtăşit prin preoţii detinuţi.

Printre rudele unor deţinuţi s-a adus administraţiei streptomicina, dar deţinuţilor li s-a condiţionat tratamentul de semnarea unui angajament de a deveni informatori. Victor (Remus) Stratan primise medicamentul fără condiţionare, dar lui Gheorghe Nitescu i s-a a cerut să devină informator. Refuzând, ofiţerul politic l-a avertizat că va muri daca el, „banditul”, nu vrea să slujească partidul. Nitescu a murit în scurt timp nepătat de compromisuri, salvându-şi sufletul iar nu viaţa aceasta trecatoare. Stratan, neavând o afecţiune gravă, a oferit streptomicina sa lui Valeriu. Valeriu însa a socotit ca e mai de folos s-o ofere unui frate de suferinţă din aceeaşi cameră cu el, evreul încreştinat Richard Wurmbrand – grav bolnav de TBC pulmonar, osos şi ganglionar. Acesta fusese membru de frunte al pcr, apoi s-a făcut creştin şi pastor protestant al unei organizaţii din Suedia care milita pentru creştinarea tuturor evreilor. În urma tratamentului, Wurmbrand s-a însănătoşit, mai tarziu eliberat, iar Valeriu a murit.

Atitudinea lui Valeriu a avut influenţă asupra celorlalţi deţinuţi: s-au opus reeducării refuzând să facă vre-o concesie, apelând numai la ajutorul lui Dumnezeu. Tentativa de reeducare la Tg. Ocna nu a reuşit, iar administraţia a abandonat iniţiativa la sfârşitul anului 1951. Toţi care l-au cunoscut pe Valeriu au mărturisit că a fost un sfânt.

                Întro zi, la spitalul de la Târgu Ocna, s-a întâmplat o minune pe care Valeriu o descrie: „Eram deci treaz, lucid şi senin, când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare, am ridicat privirea şi la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbracată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezenţa ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit. Atunci Ea mi-a spus: “Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multa credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!“. Apoi Maica Domnului a dispărut şi am rămas copleşit de fericire. M-am uitat în mână, dar nu mai aveam nici o fotografie.”.

Cu numeroase plăgi pe trup, care supurau permanent, Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse lăcaş al Duhului Sfânt.  S-a învrednicit de la Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii. Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să le pregătească pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliţă (se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune, cu faţa transfigurată, Valeriu a rostit ultimele cuvinte: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul.”.

Constantin Vrancea

sursa: ziarul "Glasul Românesc" №6 din ianuarie 2012, Chişinău, Basarabia.