Azi e ziua noastră

Parcă a fost ieri. Parcă a fost cu o sută de ani în urmă. O zi în care ne-am amăgit, am fost minţiţi, manipulaţi, provocaţi, chemaţi şi alungaţi. După această zi a venit o noapte în care am fost incendiaţi, bătuţi, arestaţi, omorâţi, torturaţi, ascunşi, aruncaţi de la etaj. Apoi au urmat câteva zile în care am fost maltrataţi şi mai mult, minţiţi şi mai tare, terorizaţi şi mai dureros, lezaţi mai profund, condamnaţi fără drept de apel şi duşi în neştire, noaptea, dintr-un comisariat de poliţie în altul.

Oamenii torturaţi erau foarte mulţi şi arătau înfiorător. Vineţi, cu oase rupte, cu creierii dezbătuţi, cu rinichii inflamaţi, minori, fete, bărbaţi în toată legea – bâta poliţienească nu a ales, Papucul de la Interne nu şi-a cruţat tureatca. Sânge pe pereţi, pe podele, pe Papuc, pe retina victimelor, pe viaţa lor. Foame, sete, lipsă de apă, de aer, de WC, de dreptate, de libertate, de justiţie, de adevăr.

Au urmat judecătorii. Pentru ei în comisariate au fost deschise fabrici de dosare, în care mecanismul principal era copy-paste, dosarele erau xeroxate în cantităţi enorme, uneori nu se reuşea să fie schimbat nici numele condamnatului sau ora condamnării.

Au urmat apoi încă 4 luni de comunism. Ultimele. Cele mai grele. Morţii apăreau unul după altul: după Valeriu Boboc – Ion Ţâbuleac, după ei – în vinerea Paştilor – Eugen Ţapu, apoi Maxim Canişev şi Radu Ciobanu. Morţii apăreau de sub podul Spitalului Salvării, de sub stâlpii de la Telecentru, de prin hulubăriile unor blocuri sau din lacul Ghidighici. Nu se ştie câţi morţi au fost cu adevărat, se ştie doar că au fost morţi şi că morţii nu sunt niciodată puţini, un singur mort – e deja foarte mult, e cel mai mult.

Apoi au fost alegeri. Atunci visul cel din 5 aprilie S-A ÎMPLINIT. AIE s-a format, Europa şi America ne-au felicitat şi ne-au dat granturi, «pentru micuţa Moldovă cu mare perspectivă europeană“.

Au urmat tentative de alegere a preşedintelui, apoi – referendumul, apoi alte alegeri anticipate. Între timp, Moldova funcţiona, avea Guvern, Parlament, Procuratură, Poliţie, Justiţie şi toate instituţiile necesare.

Au urmat doi ani. Prea grei. Ani în care am aşteptat, am visat, am sperat, am încercat, am insistat, am răbdat. Am răbdat până la greaţă, chiar şi atunci când am văzut cum naşii din Guvern şi din ministere şi-au adus aproape finii şi cumetrii, cum cumnaţii au devenit ambasadori, iar colegii de partid au devenit asistenţi, cum unii s-au mutat în Guvern cu tot cu amante.

Pe dinafară au rămas tinerii şi tinerele cu studii şi abilităţi europene, fără naşi prin politica alianţei. Apoi am aflat că un om fără diplome de studii confirmate a ajuns pe penultima treaptă şi asta se pare că a fost penultima picătură în vadra noastră de suferinţe.

Apoi Procuratura a făcut totalurile ultimilor doi ani: din 600 de tineri arestaţi (desigur şi totruraţi) 40 au fost găsiţi vinovaţi. Ceilalţi 560 de oameni, alături de mamele, taţii, soţiile, copiii, fraţii, surorile, bunicii, verişorii lor – nu au fost vinovaţi. Dar au fost pedepsiţi şi rămân nereabilitaţi până astăzi, căci nimeni nu le-a recuperat sănătatea şi suferinţele. Nimeni nu le-a spus: «Scuze. Ne pare rău“. De asta ne pare rău. Extrem de rău.

Dar avem şi o părere de bine. Am aflat cum sunt cu adevărat Papuc, Zubic, Gumeniţă, Saachian, Starinschi şi ceilalţi circa 15000 de poliţişti. Şi am aflat cum poate fi Lupu, dar şi noul său coleg de partid adiplomat. Şi am aflat cine sunt cumetrii AIE. Şi am aflat ce pot face ei cu votul nostru.

Dar cel mai important: am cunoscut-o pe Oxana Radu, pe sora ei, pe Iurie Crăciuneac, pe Sergiu Creţu, pe Victor Aramă. Alături de ei – pe Natalia Moloşag şi Ludmila Popovici. Ce oameni minunaţi! Azi e ziua lor. Şi a noastră.

Sursa: Alina Radu-Ziarul de Garda