Franţa Bourbonilor, reveniţi la tron în urma abdicării lui Napoleon I, nu prea agrea planurile balcanice ale Rusiei. Talleyrand îşi dădea prea bine seama de posibilele consecinţe ale ieşirii Rusiei la Mediterană. Franţa avea propriile sale proiecte geopolitice în regiune. Parisul, preluând în mod creator demagogia ruso-imperială privind popoarele creştine slave, pretindea a fi liderul popoarelor de limbi romanice şi în această calitate nu dorea anexarea Ţărilor Româneşti la Rusia. Talleyrand, la fel ca şi Metternich, şi-a dat seama foarte repede de substratul real al intenţiilor ţarului rus de a „restabili liniştea” în provinciile europene ale Imperiului Otoman şi li s-a opus vehement.De la Petersburg la Lisabona, de la Constantinopol la Paris, de la Napoli la Viena şi Berlin, diplomaţii au manifestat un interes acut pentru evoluţia politică a spaţiului balcano- danubian în lunile ianuarie 1821 – august 1822. Talleyrand era de părere că aici se află centrul de greutate al politicii europene şi cel puţin pentru acel moment constatarea se dovedea cu totul justificată.
În defensivă pe planul politicii generale, diplomaţia franceză a devenit mai activă pe terenul câştigării de influenţă, pentru contracararea tendinţelor politice ale Rusiei, Austriei şi Prusiei, Principatele devenind un teren important al acţiunii diplomaţilor francezi[1].
Informaţii numeroase, captate în majoritate din cercurile diplomatice constantinopolitane şi cărora li se pun adesea înainte acel prevăzător galicism on dit que…[2], oferă rapoartele franceze. În plină restauraţie, Franţa lui Ludovic al XVIII-lea înregistra cu acuitate orice mişcare care tindea la schimbarea ordinii sociale. Aceasta şi explică insistenţa cu care, la 8/ 20 aprilie 1821, ministrul de externe Pasquier, nesatisfăcut de datele contradictorii care îi parveniseră până atunci, cerea vicontelui de Viella, însărcinatul cu afaceri la Constantinopol, explicaţii mai detaliate asupra evenimentelor din Balcani. El refuza să admită constituirea unui front comun în sudul Europei împotriva puterilor legitime. Totuşi, la Paris se vorbea de răscularea concomitentă a Principatelor Române, a Albaniei, Moreei şi Arhipelagului.
Într-adevăr, rapoartele franceze păstrează o anumită rezervă. Rolul Rusiei, ce părea incontestabil în propulsarea evenimentelor, dezavuarea categorică care a urmat din partea ţarului Alexandru şi a ambasadorului Stroganov, temporizarea turcilor în intervenţia militară, expectativă- de neînţeles pentru observatorii străini- a lui Tudor, raporturile nedesluşite ale acestuia cu Ipsilanti, totul crea o stare de incertitudine care îndemna la circumspecţie.
Primele informaţii franceze de la Bucureşti provin de la Pagé, care, la 5/ 17 februarie 1821 îi scria lui Pasquier că Tudor „a luat arma în mână spre a elibera Oltenia de tirania grecilor şi a boierilor”[3], dovedind idei de independenţă şi libertate. Încercările de împotrivire iniţiate de Divan rămâneau ineficiente, deoarece trupele trimise împotriva lui Vladimirescu i se raliau imediat. Pagé, dând frâu liber imaginaţiei, la 19/ 31 martie, avansa ideea că revoluţia lui Tudor e o diversiune creată de Rusia pentru a declara război Turciei, iar Austria părea înţeleasă cu Rusia spre a reînvia planul Ecaterinei a II-a şi al lui Iosif al II-lea de împărţire a Imperiului Otoman.
Tot consulul francez Pagé însă, într-o scrisoare către Pasquier, era de aceeaşi părere cu ambasadorul rus la Constantinopol, Stroganov, zicând că intrarea trupelor turceşti în Principate nu se putea face decât cu învoirea marilor puteri şi sub stricta supervizare a acestora.
Metternich dorea ca cele cinci mari puteri să facă din principiul intervenţiei o axiomă. Franţa însă, împreună cu Anglia, nu au semnat declaraţia din 13 noiembrie 1821, prin care Rusia, Austria şi Prusia declarau că statele care făceau parte din alianţa europeană şi care ar suferi vreo schimbare în forma lor de guvernare interioară prin „efectul unei revoluţiuni”[4] nu vor mai face parte din alianţă, iar dacă aceste schimbări ameninţau şi celelalte state vecine, puterile aliate se obligau de a le readuce în alianţa europeană, atât prin mjloace amicale, cât şi prin uzitarea forţei.
Când nu dispunea de ştiri de la Pagé, Viella se informa în cercurile ruseşti de la Constantinopol. De aceea în rapoartele lui un loc amplu este acordat demersurilor lui Stroganov pentru scutirea ţărilor române de impozit vreme de doi ani, reducerea cantităţilor de zaherea, comercializarea liberă a restului cerealelor româneşti sau stabilirea listei civile pentru domnitori. Viella, aşa cum o făcuseră diplomaţii austrieci pentru Bucureşti, descrie starea de spaimă a capitalei otomane. Prigonirea grecilor, incendiile, asasinatele şi hoţia generală făceau viaţa imposibilă, iar autorităţile, fiind depăşite de situaţie, asistau neputincioase la această debandadă nefăcând altceva decât să mărească ura faţă de greci şi să fanatizeze inutil gloatele dezlănţuite. Decapitarea dragomanului Constantin Moruzi pentru traducerea inexactă a unei scrisori de la Alexandru Ipsilanti i s-a părut, pe bună dreptate, diplomatului francez, o cruzime inutilă, un motiv în plus al întreţinerii stării de groază, relevată în scrisoarea din 12/ 24 aprilie către Pasquier.
De la jumătatea lunii iunie, rapoartele diplomatice franceze capătă un caracter de rutină. Mişcarea eteristă şi revoluţia din Ţara Românească erau considerate ca apropiindu-se de sfârşit, de aceea rapoartele relatează neutru derularea în continuare a evenimentelor, acceptând versiunile turceşti, ruseşti sau austriece.
Indiscutabil, Franţa a manifestat un permanent interes pentru situaţia din Balcani. Pe de o parte, el era justificat de temerea izbucnirii războiului dintre Rusia şi Turcia, cu consecinţe imprevizibile pentru faimosul echilibru european. Pe de altă parte, tulburările sociale puteau primejdui comerţul său în Levant, încât cabinetul de la Tuileries a dorit să cunoască pulsul politic. Această preocupare la modul general explică şi vehicularea în proporţie mai mare a informaţiilor dobândite de la alţii şi oarecum dezinteresul pentru analiza nuanţată a ceea ce se întâmpla în ţările române, în speţă revoluţia română şi mişcarea eteristă.
[1] România în relaţiile internaţionale, Ed. Junimea, Iaşi, 1980, p. 94.
[2] Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, Ed. Academiei Socialiste România, Bucureşti, 1980, p. 17.
[3] Ibidem, p.18.
[4] George Meitani, Acţiunea diplomatică a Europei faţă de Principatele Române între anii 1821 şi 1834, Editura Gutenberg, Bucureşti, 1903, p. 7.
autor: Alexandru C. Ciobanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu